Am cunoscut-o pe doamna A.P. virtual datorită unui mesaj providențial pe care mi l-a trimis pornind pe strada care ne unește: Principatele Unite, stradă-personaj în cartea Mahalale de patrimoniu, publicată anul acesta. Strada Principatele Unite îi trezește amintiri din copilărie, originile sale fiind chiar de-aici, de la granița dintre cele două mahalale pe care le evoc în carte, Sfânta Ecaterina și Flămânda.
Doamna A.P. nu mai locuiește de mulți ani în România, s-a mutat în San Antonio, Texas, însă păstrează strada în suflet. Datorită străzii am început o poveste emoționantă care s-a derulat pe parcursul mai multor luni, timp în care am trecut amândouă prin pierderi, dureri, recuperări, reuniri și speranțe. Totul a început cu această frază în căsuța mea poștală virtuală:
Abia aștept să mă apuc de citit… doar răsfoind și multe amintiri m-au năpădit… La Croitorul Tache, unde ne opream să vorbim cu nea Tache, unde soțul meu și-a făcut costumul pentru nuntă. La plimbările pe Bibescu Vodă, [unde] era cândva o covrigărie la Dealul Mitropoliei, scurtătura spre casă prin față pe la Teologie și Biserica Sf. Ecaterina…
Aș fi vrut să călătoresc chiar atunci, pe loc, în mahalaua de atunci, pe când croitoria lui Tache (astăzi înlocuită de o cafenea de specialitate) încă mai funcționa, pe când erau mai puține mașini și mai multe clipe de liniște și introspecție. Așa că am îndrăznit să o rog să îmi scrie amintirile sale despre cartier, despre stradă, despre casă. Am rugat-o să caute și câteva fotografii de atunci. Mi-aș fi dorit să îmi imaginez cu ochii sufletului piatra cubică de atunci, bordurile de bazalt, copacii care mărgineau strada și ornamentele caselor care încă nu își trăiau suferința profundă de astăzi. Astfel am simțit cum schițăm împreună un roman în foileton. Primeam răspunsurile doamnei A.P. și le lăsam o perioadă lungă necitite, pentru a prelungi emoția și suspansul.
Așa îmi imaginez că se simțeau pe la 1913 cititorii lui Gustav Meyrink când intrau în posesia noilor capitole în foileton din proaspătul Golem. Scris între 1907 și 1914 și publicat pentru prima dată în foileton din decembrie 1913 până în august 1914 în revista Die Weißen Blätter, Golemul a fost publicat în formă de carte în 1915 de Kurt Wolff, Leipzig. Acum am privilegiul de a avea în bibliotecă Golemul lui Gustav Meyrink ilustrat de litografiile lui Ștefan Câlția, nu a trebuit să aștept derularea poveștii a restauratorului de artă, dar îmi construiesc propriile povești și propriile așteptări din întâmplările fiecărei zile trăite cu tâlc.
Povestea pe care urmează să o citiți este rodul amintirilor doamnei A.P. în care eu am intervenit discret și punctual cu scopul de a vă face lectura mai cursivă. Vă doresc o călătorie plăcută în timp, cel puțin la fel de plăcută precum a fost pentru mine.
M-am născut, am locuit și am crescut pe strada Principatele Unite, la numărul 4. Pe vremea aceea, casa, clădirea din spate și curtea arătau cu totul altfel decât acum.
De când am început să păstrez memorii, casa principală era împărțită în două apartamente, iar în clădirea înaltă din spatele curții erau mai multe apartamente, cu mai multe familii locuind acolo.
Nu aș putea spune prea multe despre proprietarii originali ai casei sau ai clădirii din spate, înainte de venirea părinților mei la București.
Părinții mei, tineri căsătoriți, cu un copil mic (sora mea) și doi seniori (părinții tatălui meu), locuiau cu chirie într-o cameră din partea casei principale, având în comun bucătăria din partea casei noastre și baia din partea cealaltă a casei. Asta se întâmpla în anii 1953-1955, dacă nu mă înșel. Cu timpul, mutându-se celelalte două familii care locuiau în două camere, părinților mei le-au fost date spre chirie și acestea. Cele două apartamente, partea din față a casei și cea din spate, au fost separate, cei din față rămânând cu baia originală, iar părinții mei care locuiau în spate, cu bucătăria originală.
Bucătăria noastră avea o frumoasă sobă de metal, care mă fascina mereu. Parțial ruginită, parțial încă având strălucirea bronzului vopsit, era o sursă minunată de căldură în bucătărie. Hota înaltă, deasupra aragazului, îmi părea mereu un turn de scăpare, pentru a zbura spre ceruri înalte.
Intrarea noastră era prin spatele casei, se intra într-un hol mic, la stânga era bucătăria și după se deschidea un holișor lung, cu camere și baia de o parte și de alta a acestui hol. Ușa de la hol era o minunăție mică, geamuri multe, încadrate în rame de lemn. Pe holul îngust era un superb mozaic, creat cu fragmente mici, albe, negre, galbene, cu un desen geometric. Camera părinților mei era la dreapta, avea o ușă cu geamuri asemănătoare cu cea de la capătul holului. Celelalte două camere aveau superbe sticle cu desene șlefuite, berze sau lebede înalte, nu-mi amintesc prea bine. Știu că erau superbe (sper că mai există)… Una dintre aceste camere a fost camera mea, după ce s-a mutat sora mea, și cealaltă era sufrageria. Aceste două camere dădeau spre curte și aveau jaluzele de lemn, care se ridicau.
În sufragerie, cam în mijlocul ei, probabil unde era original amplasată masa, era un mic capac în parchet (superbul parchet care era prezent în toate camerele), care se rotea și dezvăluia ceea ce a fost cândva poate o sonerie. Cred că era conectată la bucătărie, probabil un semnal discret pentru când trebuiau aduse bucatele odinioară în sala de mese.
Mahalaua însemna comunitate, și nu putem discuta despre comunitate fără să evocăm vecinii. Așa că desigur că am întrebat-o pe doamna noastră plină de povești ce amintiri are cu vecinii alături de care își derula viața.
În partea din față a casei mari stătea o altă familie, familia D.S. Din câte îmi amintesc, copil fiind, erau acolo de mult timp. Aveau doi băieți, iar cel mic, R., era cam de vârsta mea. Familia D.S. avea un câine, mare, lățos, îl chema Jeff. Zile întregi ne jucam în curte cu mingea, fie aruncând la poartă, fie în ceva asemănător cu un coș, un fel de baschet copilăresc. Iarna construiam forturi din zăpadă, împreună cu Remo, băiatul de vârsta mea, și apoi „îl atacam” pe Jeff cu bulgări de zăpadă, de parcă ar fi fost inamicul care pornise atacul contra castelului nostru.
Superba intrare cu acoperiș peste scări [n.r.-marchiză] avea o ușă care dintotdeauna mi s-a părut imens de grea. Ușă de fier, cu ochiuri mici de geam. Urcam câteva trepte și o ușă dublă ducea spre o cameră mare de primire ce făcea legătura cu două dormitoare pe stânga, bucătăria și baia spre dreapta. Ei aveau o bucătărie tare micuță, din care pornea și scara spre pod. Salonul din mijloc și camerele erau mobilate cu superbe mobile vechi. Sobele, mai ales cea din salonul principal, erau monumentale. Sobe înalte, de teracotă albă, cu sculptură în partea de sus. Îmi amintesc că de câte ori mergeam la ei, mă fascinau sobele. După câțiva ani, familia D.S. a emigrat în Germania și în locul lor s-a mutat unchiul lui R. și soția lui.
E ciudat cum memoria noastră păstrează, ascunsă, în cămăruțe bine păzite, atâtea amintiri. E suficientă o imagine, un fulger de imagine, un miros răzleț, care seamănă cu ceva simțit înainte, ca imagini valoroase să-ți umple mintea. Poate că sunt dintr-o generație care se bazează prea mult pe amintiri, dar am creat atâtea în acea casa, pe acea stradă, printre acei oameni minunați, vecini, copii de vârsta mea care trăiau în zonă. Dorim de multe ori să păstrăm vii atâtea memorii, dar viața curge rapid pe lângă noi, nu ne dă răgaz să poposim și să o trăim mai în tihnă.
Strada Șerban Vodă a prins mai multă viață pentru mine când am mers la școala generală. Copil fiind, mă întorceam acasă de la Școala Enachiță Văcărescu, pe jos, cu cheia în jurul gâtului. Erau câteva căsuțe care-mi inspirau curiozitatea de copil, nu știu oare de ce, poate vreun pom fructifer, cu ideea de a smulge vreun măr, sau intrarea cu mici coloane… Sunt imagini vagi, care îmi revin din memorie. Soțul meu îmi spunea mereu că nu înțelege cum orice clădire, chiar și cea mai prăpădită, în doar trei pereți, îmi poate atrage atenția, chiar și după mulți ani. Acei pereți ascund bucurii, tristeți, împliniri, eșecuri, vieți împrăștiate, pline de viață sau monotone….
Ajungeam acasă și trebuia să merg la familia L., în bloculețul din fundul curții. Domnul L. cred că a fost pictor, știu că în familie s-a păstrat un tablou de la el, sora mea îl are. Îmi amintesc de cele două doamne în vârstă, care locuiau cu ei, probabil mama și soacra sau altă rubedenie, care îmi dădeau de mâncare și încercau să mă convingă să dorm de după-amiază până veneau mama și tata de la serviciu. Când ai șase ani, îți dorești să zburzi, să te joci și cred că eram durerea lor de cap. Îmi vine acum în minte parfumul, îmi amintesc de o carte descoperită…. Cititul a fost și este o bucurie, descoperi atâtea lucruri, ajungi chiar să te înțelegi pe tine însuți mai bine, să te accepți. Pe Șerban Vodă, în fața Școlii E. Văcărescu, se află un bloc de locuințe, și la parter, în spate, era o librărie și era o doamnă acolo, care pentru câțiva lei în plus îți păstra orice carte.
Îmi amintesc că la colțul străzii cu Șerban Vodă erau două magazine mici, la Nea Sebe, unde îți puteai repara pantofii, sau la Nea Tache, unde puteai modifica sau comanda haine. Acolo și-a făcut soțul meu costumul de mire. Ne opream mereu acolo, soțul meu vorbea cu nea Tache de fotbal, sport, în timp ce soția lui călca vreun pantalon la dungă. Nea Sebe avea un magazin încă și mai mic decât nea Tache, era, practic, lipit de el, cu intrare pe Șerban Vodă. Nea Sebe șchiopăta și avea o tarabă mică de după care ieșea șontâc ca să-ți explice cum a reușit să salveze vreo sanda sau să lipească tocul vreunui pantof.
Cred că frumusețea unui loc este dată nu numai de oamenii care locuiesc acolo, dar și de viața pe care ei o răsfiră asupra caselor, parfumul care se răsfrânge din această simbioză a omului cu locul unde doarme, mănâncă, plânge, trăiește intens, unde își construiește un viitor sau își trăiește eșecurile. Zidurile ascund multe, cred că îți trebuie doar dorința de a căuta pentru a afla ce se ascunde printre ele, între ele. Zidurile nu sunt doar bucăți de cărămidă fără viață, ci o eternitate ascunsă…
Doamna A.P. a revenit pe meleagurile noastre în câteva călătorii ce s-au dovedit a avea un rol de acupunctură asupra istoriei personale:
Când am fost pe stradă, și m-am oprit în fața casei, am găsit o curte închisă. E posibil ca totul să aparțină acum unei singure familii, dar mi s-a părut cam fără viață. Da, casa era renovată, dar lipsea iedera care învălurea totul în amintirile mele, care îmi crea acel sentiment dickensian, dacă pot spune astfel. Mi s-a părut că și-a pierdut identitatea, viața, a devenit ca toate celelalte: pereți frumos vopsiți, culori palide…. Dar un lucru m-a făcut să zâmbesc, dintre copacii semănați de tata a mai rezistat doar teiul de la poartă, care încă m-a învăluit cu mirosul lui dulceag.