În secolul 5 î.e.n., în proaspăta democrație născută în orașul-stat Atena, a fost descoperită o resursă incredibil de îmbelșugată de argint. Conducătorii faimosului oraș, printre care și celebrul Temistocle, se întrunesc încântați de potențialul descoperirii pentru a decide utilitatea acesteia. Desigur, aflându-se într-o democrație, poporul atenian și dorințele acestuia reprezentau pentru proaspăta clasă politică o influență importantă. Ideea ce părea să câștige cel mai mult teren era aceea a împărțirii acestei bogății în mod egal între cetățenii orașului, ce erau proprietarii de drept ai acesteia. Părea logic și chiar apetisant pentru niște politicieni ce se doreau în grațiile populare. Temistocle însă s-a opus! Avea două considerente: pe de o parte, împărțirea unei cantități atât de mari de argint cetățenilor ar fi afectat însăși valoarea acestui bun de mare preț, iar pe de alta, Atena, ca proaspătă și prosperă democrație, se vedea expusă riscului de atac din partea unor orașe-insulă (Egina), superioare din punct de vedere naval, dar și sub amenințarea unei noi încercări de invazie a perșilor, conduși de un nou rege (Xerxes). Propunerea lui Temistocle a fost aceea de a utiliza argintul pentru a-și construi o flotă de război.
Desigur că a urmat invazia perșilor, cu deja dramatica bătălie pe uscat de la Termopile, dar și cele două bătălii navale, dintre care cea de la Salamis avea să aducă o victorie greu de anticipat alianței grecilor, victorie bazată în principal pe noua flotă ateniană construită cu prețul argintului mai sus amintit.
Istoria de mai bine de 2500 de ani ne dă și astăzi învățăminte
Trăim într-o lume în care – mă refer aici la democrații – în care liderii politici prisosesc în decizii menite să facă pe placul votanților, cu scopul evident de a-și prelungi mandatele. Respectul pentru calitatea opiniilor și cenzurarea pozitivă a acestora, în sensul calificării lor, lipsesc cu desăvârșire. Mai degrabă asistăm la o competiție a cantității în detrimentul calității, în ceea ce privește atât subiecții, cât și deciziile. Curajul de a spune adevăruri neplăcute se prelinge astăzi prin găuri de chei, iar realitatea dură pare o Fata Morgana.
Democrația este reprezentativă și asta presupune că cei aleși iau decizii pentru binele de termen mediu și lung al oamenilor pe care îi reprezintă, și nu pentru satisfacția iluzorie a unei majorități botezate POPOR.
Aplicații aproape obligatorii de pe telefoane și computere dau astăzi voce oricui dorește să emită o opinie și creează bule de comunicare ce se pretind lumi cu cap și coadă. Majoritățile se formează și contribuie la viralizarea unor inepții egale ca valoare cu nivelul de cunoștințe al celor care le apreciază. Nu scrie pe nicio astfel de aplicație câte cărți a citit deținătorul profilului și nici în ce calitate emite opinii.
Astăzi scriem mai mult decât citim, vorbim mai mult decât ascultăm și nici cu gânditul nu stăm mai bine.
În ultima lui carte, Yuval Harari (Nexus) ne expune o imagine a alterării informației în perspectivă istorică și în contextul noilor tehnologii. În momentul în care educația pierde controlul fluxurilor de informație, iar calificarea acesteia dispare, manipularea devine atât facilă, cât și inevitabilă. Subiectivizarea inerentă prinde rădăcini în orice fapt, iar interpretările devin mijloace în loc de concluzii.
Confuzia în care ne afundăm atât de accelerat nu poate să ducă spre nimic bun, iar neadevărurile rostite din înălțimea unei funcții servesc deschiderii unui spațiu în care totul este posibil, nu mai există limite și nimic nu este sigur.
Epoca astfel creată va fi numită epoca post-adevăr și va fi apreciată de urmași precum perioada în care omenirea a abandonat știința în brațele fenomenelor mistice și necunoscute, încrederea în brațele nesiguranței și istoria în brațele teoriei conspirației – va fi o epocă în care manipularea nu înseamnă doar denaturarea realității, ci și crearea unui climat în care adevărul nu mai contează (Vezi cartea Post-adevăr – Lee McIntyre).
Ne aflăm astăzi în pragul unor decizii majore, împinși aici de, probabil, cea mai profundă criză de la Al Doilea Război Mondial încoace – o criză cu rădăcini multiple, dar cu efecte clare. Frângerea axei binelui pe aliniamentul dorsalei atlantice nu va trece fără consecințe. Vor urma provocări complexe, dar și oportunități pentru cei capabili să le vadă.
Este momentul să fim conștienți de propriile puteri și propriile valori. Este momentul să ne simțim, întâi de toate, europeni, custozii celei mai prețioase moșteniri culturale a omenirii din toate timpurile, beneficiarii celei mai bune calități a vieții de pe această planetă.
Nu e timpul iluziilor confortabile. Este momentul realpolitik – dar să nu uităm că acest cuvânt conține „real” și nu „fabricat”. Nu cu cifre inventate și atitudini imperial-comice se construiește o lume stabilă. Nu cu mandate temporare și adevăruri cosmetizate se clădește viitorul. Este momentul în care trebuie să privim dincolo de lungimea mandatelor și să ne asumăm adevărurile neplăcute.
Este momentul oamenilor de stat. Al celor care înțeleg că argintul trebuie cheltuit pe siguranța noastră, nu pe iluzia confortului imediat. Al adulților educați.
Trăim niște vremuri în care adevărurile se rescriu peste noapte, iar realitatea pare tot mai fluidă și am simțit nevoia să verific dacă nu cumva lumea s-a schimbat atât de mult încât și sensul apartenenței europene s-a diluat. Am simțit nevoia să caut definiții actualizate.
A fi european înseamnă mai mult decât a aparține geografic unui continent – este o identitate culturală, istorică și politică. (ChatGPT)
M-am liniștit.