Între prietenia care trece dincolo de barierele sociale dintre Nelson Mandela și gardianul său de culoare albă James Gregory și versurile trupei Abba din hitul Super Trouper al anilor ’80 „facing 20.000 of your friends/How can anyone be so lonely”, mă aflu eu.
Pentru a doua oară în 17 ani, am rămas singură în oraș, nimic care să comporte probleme pentru aproape toți oamenii pe care îi cunosc, un epuizant test de anduranță pentru mine. Trei zile în care felul în care cădea lumina în apartament nu îmi indica doar ora la care am fi, ci și absența. M-am trezit că, involuntar, mă protejam reducând timpul ce urma a fi petrecut în profundă claustrare la „și se va face zi și se va face noapte”, tot ce era încadrat între aceste limite ale temporalității brut-generaliste fiind doar ceva ce trebuia să treacă, aproape fără nicio utilitate, aproape fără nicio plăcere. Să treacă și atât! Coincidența ca acei câțiva prieteni pe care îi am să fie plecați din oraș operase la nivel de percepție atât de profund, încât simpla privire peste clădiri, peste frunze, peste orice stradă cu amintiri, fie ele cele mai plăcute, era înconjurată de un halou al ostilității. L. era singurul prieten care se întâmpla să fie aici și pe care m-aș fi putut baza în orice situație, dar căruia nu i-aș fi putut cere decât o prezență fragmentară, or, nevoile mele afective erau atât de înfometate, încât să le pun în acord cu asta însemna să reușesc să conciliez impetuozitatea cu posibilitățile. Un rezultat pe care trebuia să-mi dea mâna să pariez.
Trei zile în care am avut nedorit de mult timp la dispoziție pentru a mă gândi la multifațetarea ideii de prietenie de astăzi: de la derizoriul în care a fost dus cuvântul, golit de semnificația lui majoră și portat/atribuit unor străini care printr-un friend request vor deveni „prietenii” tăi, până la platformele de dating în care oamenii sunt văzuți ca niște mărfuri de consum, și nu ca niște indivizi care merită să fie descoperiți și valorizați.
Pare că tot mai mulți trăiesc în secolul the good life, unii la nivel de hashtag, alții, posibil, și la nivel de iluzie, traducând prin asta acces la vacanțe în resorturi, haute cuisine și bunuri materiale costisitoare, despre care se crede că aduc „plusvaloare” vieții. Nu mă autoinclud. În timpul ăsta, printre degete mi se scurg chiar frumusețile geografice ale Terrei, lângă frumuseți improved ale speciei. Niciun zvâc și nicio neliniște în privirea de sub genele 3D fir cu fir. În timpul ăsta, beau un sirop de trandafiri cu apă, luat de la o băcănie din cartier, în care înmoi din când în când un pișcot pudrat cu mult zahăr și caut online să-mi cumpăr un caiet de buzunar, jenant de ieftin, pentru reputația editurii iconice care îl realizează. Aș putea spune, atât conform standardelor mele, cât și preferințelor, că aș trăi the good life, dar în lipsa prezenței umane, a atingerii (și nu citiți prin atingere ceva cu referință exclusiv sexuală), a emoției pe care doar interacțiunea umană de un anume nivel o poate oferi, mă abțin să proclam acest modus vivendi drept the good life. Cel puțin al acestei perioade.
Cu siguranță sunt contestată în timpul lecturii și nici nu mă aștept să fie altfel. E normal ca azi să poți ajunge să crezi mai mult în minciunile pe care ți le-ai spus ani la rând, ca să poți afirma că ești fericit pentru că trăiești abundența unei vieți pline de posesiuni, decât în rândurile cuiva pe care iarăși e firesc să-l contești doar pentru că el contestă ce tu crezi. N-ai chef de introspecții sub umbreluța colorată. Cu toate astea, neurobiologia spune că pielea este un organ social, că primul nostru simț care ni se dezvoltă intrauterin e cel tactil, că 20% dintre copiii care, în primele luni de viață, sunt ținuți în incubator, vor suferi de autism din cauza lipsei atingerii și că nici ca adult, în lipsa atingerii, nu vei sta mai bine, căci sistemul nervos nu poate face față stresului cotidian fără această componentă. E drept că nu vorbim despre orice atingere, căci o atingere poate fi și receptată ca neplăcută, ba chiar ca traumatizantă, dacă are loc într-un moment nepotrivit, dacă nu e dorită, sau dacă nu vine din partea unei persoane în care ai încredere. Atinsul din priviri nu se pune, deși timp de secole Japonia a crezut că acest mod de conexiune, doar prin intermediul privirii, ar putea fi apanajul unei culturi foarte dezvoltate. Timpul a infirmat-o însă, generațiile de tineri din Japonia simțind de la an la an nevoi tot mai clare și mai profunde de a stabili contacte tactile. Ce susține aceste nevoi în acest moment este doar prezența cafenelelor de îmbrățișări, unde poți cumpăra câteva clipe de mângâiere pe cap, un ținut de mână, sau de stat în pat alături de o persoană pe care o iubești.
Singurătatea, și ca rezultat al impactului tehnogiei asupra conceptului de prietenie, și ca rezultat al intoleranței, este un subiect care, deși are efecte din ce în ce mai vizibile în zilele noastre, pare să preocupe doar un mic procentaj de oameni. Fie că nu o recunosc, fie că o reneagă, fie că nu îi acordă importanță, fie că alții sunt organizați în echoes chambers, singurătatea devine un strat care ne îmbracă tot mai mult.
Și în timp ce unii o abordează cu superficialitate, alții își pun viața în pericol pentru a demonstra și a deschide ochii celorlalți asupra oribilelor implicații ale ei și ale unei societăți care cultivă consumerismul în detrimentul emoțiilor și nevoilor de bază pentru un om în a trăi cu adevărat the good life.
365 de zile a acordat și artistul Mischa Badasyan proiectului artistic cu profunde riscuri și implicații emoționale Save the date, în care și-a propus să fie extrem de onest atât cu el, cât și cu audiența, vorbind despre un subiect vital și important: singurătatea și impactul pe care îl are relaționarea cu ceilalți. Timp de 365 de zile, în fiecare zi, Mischa a decis să aibă o realție sexuală cu cineva, notând detalii într-un caiet referitoare atât la persoana, calitatea intâlnirii, locul ei, cât și a stării produse, pentru a face, într-un final, o instalație din propriul corp. Una dintre concluziile artistului a fost: „People created me new every day. Others create me and I am a reflection of others. I want to be part of you, your body, your moment, your story and your life. For the first time in my life, I started crying while having sex. I was surprised how emotionally intertwined I became with my body. I learned also how to say goodbye to people. This project created a lot of negative energy that I had to deal with. It was very hard to let go the feelings”.