Ca să ne respectăm clădirile din mediul înconjurător, orașele pe care le explorăm și în care ne petrecem vacanțele, trebuie să le înțelegem istoria, să le aflăm poveștile, să le iertăm greșelile. Pentru că am o pasiune pentru arhitectura de vilegiatură din stațiunile balneoclimaterice, vă invit să redescoperim și să apreciem împreună bijuteriile arhitecturale balneare.
Am avut șansa să văd, de-a lungul mai multor ani, stațiuni cândva înfloritoare, precum Băile Herculane, Sărata Monteoru, Băile Govora, Turda, Eforie Sud, Băile Felix, Techirghiol, Slănic Moldova, Sovata, Vatra Dornei, Călimănești-Căciulata, Băile Tușnad, Ocnele Mari, am făcut exercițiul de imaginație necesar de a plasa mental patrimoniul acestor stațiuni undeva acum 70-80 de ani și am avut multe momente de grație.
Lucrările de specialitate denumesc viaţa balneară burgheză generic drept „lumea balneară”, incluzând în aceasta şi cultura, și arhitectura ei specifică. Şi, într-adevăr, „scăldatul” secolelor XIX-XX şi-a format o lume distinctă, cu reguli deosebite de cele din viaţa de zi cu zi. Aici, pe primul loc erau vindecarea, odihna, distracţia, întâlnirile, petrecerea plăcută a timpului. Și arhitectura servea acestui „loisir”. Stațiunile balneoclimaterice erau dominate de „stabilimentul băilor” sau de tratament, hotel care asigura și el anumite tipuri de tratamente, salină (după caz) și parc, cel care asigura o plimbare recomandată de medic după cura de băi. Iar în stațiunile de lux exista chiar și un cazinou, așa cum e cazul în Băile Herculane, Eforie Sud, Mamaia, Vatra Dornei, Slănic Moldova (apropo, chiar primul cazinou ridicat în timpul domniei lui Carol I). Chiar dacă fenomenul balnear autohton reprezintă cu siguranță un ecou al modei europene, arhitectura balneară a fost puternic influențată de spiritul românesc. Apar reflectate în identitatea construcțiilor însușirile specifice fiecărui loc în care vilegiatura a fost catalizată de valurile Mării Negre, aerul marin ușor sărat, pădurile, aerul montan puternic ozonificat sau apele cu nămol ale lacurilor. Elementele arhitecturale tipice pentru stilul balnear sunt decorațiunile din lemn traforat, consolele din lemn ale streșinilor, pridvoarele de lemn, acoperișurile cu olane, obloanele din lemn mai mult sau mai puțin colorate.
Stațiunile de vilegiatură balneoclimaterică mă duc cu gândul la două cărți: prima, romanul Muntele vrăjit, de Thomas Mann, și al său personaj Hans Castorp, care descoperă personaje-simbol sau arhetip ale unor curente de idei filozofice: arhetipul umanistului, raţionalist şi adept al libertăţii de gândire, al fanaticului, al dionisiacului. Iar a doua este Inimi cicatrizate, de Max Blecher, un roman scurt, intens și poetic despre alter egoul autorului și trăirile sale la un sanatoriu de tuberculoză osoasă. Vă recomand aceste cărți pentru modul în care prezintă boala ce devine câmp de observație și de reflecție psihologică de neînlocuit, dar și pentru fundalul arhitectural ce potențează terapia.
Clădirile istorice din aceste stațiuni balneoclimaterice erau cândva spectaculoase, dar au ajuns teribil de degradate. În cazul mai puțin dramatic, dar totuși nefericit, în care s-a intervenit necorespunzător asupra lor, aceste clădiri ajung să semene cu niște vile obișnuite, banale. Dacă nu le este păstrată arhitectura, dacă se renunță la decorațiuni și la elementele care făceau din aceste imobile unele remarcabile, clădiri cândva emblematice ajung să nu ne mai transmită nicio poveste. Câteva elemente-cheie au dispărut sau sunt în prag de colaps: anumite stabilimente de băi, uzinele electrice care asigurau funcționarea optimă a stațiunilor, principiile simple de urbanism și amenajare a stațiunurilor. Dar au rămas proprietățile curative ale apelor, ale nămolului, sării, aerului, naturii. Și a mai rămas ceva important: clădiri de patrimoniu local sau național care amintesc de trecutul „balneo” al vechilor stațiuni fondate acum mai bine de 100 de ani. Și nu e lucru puțin, pentru că încă păstrează elemente arhitecturale distinctive care sunt foarte valoroase pentru moștenirea noastră culturală.
Așa că vă propun să vizitați stațiuni balneoclimaterice, să contribuiți la explorările active de îmblânzire a relației noastre cu patrimoniul. Să o faceți mai ales pentru fondul lor construit. Și vă mai propun să mergeți la vânătoare, și nu orice fel de vânătoare, ci una de comori arhitecturale. Să căutați vile cochete sau hoteluri impozante ce încă păstrează elementele arhitecturale tipice pentru stilul balnear: decorațiuni din lemn traforat, console din lemn ale streșinilor, pridvoare de lemn, acoperișuri cu olane, traforuri din beton mozaicat sau obloane din lemn colorate. Înainte de a porni la plimbare-vânătoare, uitați-vă cu atenție în sus, ridicați-vă privirea deasupra nivelului bisectoarei unghiului obtuz al refugiului în fața abandonului, ca să fiți surprinși de detalii ascunse privitorului grăbit.
Veți descoperi, la un moment dat, în plimbare, clădiri în stil neoromânesc cu arcade trilobite, cu jocuri de volume, de plin și gol, de umbre și lumini. Supranumit și stilul național, inițiat de Ion Mincu pe baza arhitecturii brâncovenești, preluat și cultivat de arhitecți iluștri, precum Petre Antonescu, Grigore și Cristofi Cerchez, Nicolae Ghica-Budești în anii dinaintea Primului Război Mondial, ulterior, acest stil a proliferat în mod deosebit în toată țara. Intrat în repertoriul curent al arhitecților, a marcat emblematic arhitectura urbană a epocii. Se caracterizează prin adoptarea unor elemente spațiale (cerdac, logie, bolți, arcade) și a repertoriului ornamental specific vechii arhitecturi laice și religioase din România. Puteți descoperi diverse tipuri de coloane ce străjuiesc intrările sau fațadele vilelor: modele neoromânești cu capiteluri florale inspirate de la Mănăstirea Hurezi, coloane din lemn traforat (tipice arhitecturii balneare) de inspirație vernaculară sau modele Art Deco geometrice stilizate. Veți găsi, în plimbarea voastră, statui și fântâni interesante, care definesc și parcurile, piațetele sau rondurile înverzite cu rol (cândva) important din punct de vedere urbanistic. Veți putea admira foișoare sau turnuri, fanioane dominante pe verticală ce se ridică semețe cu unu sau două caturi peste volumetria adesea discretă a acestor stațiuni.
Arareori, veți vedea ferestre rotunde tip oculus, catarge și volume semicirculare ce se subscriu stilului Art Deco, inspirat din vapoarele streamline care străbăteau Atlanticul. Inspirația arhitecților pentru arhitectura modernistă și Art Deco a anilor ’30 a venit dinspre Manhattanul care era în plină expansiune și din călătoriile cu pachebotul dincolo de Ocean. De aceea, vedem elemente de inspirație marină: hublouri, catarge sau o geometrie care parcă străpunge valurile. Dacă vă veți uita atent, veți descoperi și feroneria gardurilor sau porților ce se aseamănă cu un soare, o blândă trimitere la efectele curative ale razelor soarelui în stațiunile balneoclimaterice.
Și desigur că veți descoperi, poate adesea fără să vreți, imobile socialist moderniste. Modernismul socialist a fost o abordare a arhitecturii specifice țărilor din fostul bloc socialist, în perioada 1955-1991, adoptată ca urmare a renunțării oficiale la „elementele stilistice inutile” din arhitectură, printr-o hotărâre a conducerii URSS. Din acel punct, în 1955, s-a trecut la arhitectura stalinistă în întregul bloc socialist. Orientările moderniste din perioada aceasta se caracterizează prin accente de volum, utilizarea materialelor industriale ușoare, produse în masă, lipsa ornamentelor și a detaliilor, formele modulare repetitive și utilizarea suprafețelor plate, alternate de obicei cu zone de sticlă. Cu toată această epurare stilistică, începem să privim cu alți ochi arhitectura socialist modernistă, ca o marcă identitară ce a lăsat amprente puternice în țesutul construit al orașelor noastre.
Chiar dacă moștenirea noastră culturală de vilegiatură se află sub amenințare atât în cazul inacțiunii, din vechi clădiri superbe rămânând astăzi ruine, cât și al acțiunii, prin restaurări improprii, sper să descoperiți și să vă uitați cu alți ochi, mai blânzi, la bijuteriile arhitecturii balneare.