Actor, magician, entertainer, dar mai ales OM și neapărat unul dintre cei mai carismatici interlocutori pe care i-am întâlnit vreodată; așa l-am descrie noi pe Teo în câteva cuvinte.
Când l-am sunat pentru interviu, mi-a spus că bricolează ceva… Stai puțin, nu merge cu „hocus-pocus?”, l-am întrebat. Nu, mi-a răspuns, sunt chestii pe care chiar trebuie să le fac fără a apela la „magie”. Și aproape toate îi ies ca și cum le-ar scoate din joben. Cu o vechime de aproape 15 ani în domeniu, Teo sau Teo Magic Show, cum îl știm cu toții, a reușit să-și impresioneze publicul – indiferent de vârstă – cu trucuri și iluzii spectaculoase, dar mai ales cu felul lui de a fi. Un tip sensibil, cum el însuși se caracterizează, Teo reușește să facă lucruri de la foarte simple la extrem de complicate, pe care puțini izbutesc să le stăpânească. Dar oare cum e în spatele scenei? A devenit actor și are propriul show care implică cele două mari pasiuni ale sale, dar, în copilărie, Teo visa să devină stomatolog. Și a ajuns, cumva, să-i țină pe copii cu gura căscată, uimiți de trucurile sale. Și nu doar pe ei, cum aveam să constat la capătul acestui interviu…
Mai întâi spune-ne câte ceva despre tine, când și unde te-ai născut, cum a fost copilăria ta, ce ai studiat și cum ai ajuns să practici magia.
Mereu m-am simțit artist. Niciodată nu mi-am dorit să „mă fac altceva”, pentru că eu cred că această căutare – pentru a ajunge ceva în viață – trebuie pornită din interior. Mă gândesc câteodată cât de trist aș fi putut fi dacă mă legam de o meserie care dă bine sau care îți aduce o sumă importantă de bani, în defavoarea curajului de a face ceea ce-mi place, și cu riscul de a rămâne doar bogat sufletește. Iar eu sunt foarte bogat. Și o să rămân mereu bogat, pentru că eu cred că am reușit să-l fac fericit pe băiețelul ăla din Ploiești, care a avut mereu convingerea că o să reușească, în lumea asta mare, să facă o lume mică, dar plină de tot ce e frumos.
Am terminat Facultatea de Teatru la clasa profesorilor Rodica Mandache și Eusebiu Ștefănescu. Am fost într-o clasă cu studenți excepționali, o parte dintre ei actori de bază în teatrele din București. Eu însă am ales un drum asemănător cu „teatrul”, pentru că am vrut altceva. A fost, pur și simplu, o alegere, pe care mi-o asum și de care sunt foarte mândru. Am făcut performanță în domeniul magiei. Și nu este un lucru ușor deloc.
Care a fost primul truc de magie pe care l-ai învățat și cine te-a îndrumat în acest sens?
Eu învăț trucurile singur, pentru că sunt autodidact. Într-adevăr, primele trucuri au fost achiziționate din Barcelona, apoi Roma, Paris, Viena… Cel mai important la un truc este exersarea lui și povestea – într-o notă personală – pe care o construiești în funcție de stilul tău și de tipul de spectacol de magie susținut. Am avut un mentor care mi-a insuflat microbul magiei.
Ce abilități crezi că sunt cele mai importante pentru un magician? Tu ești la bază actor, în ce măsură te-a ajutat actoria în ceea ce faci?
Eu sunt actor. Atât. De fapt, nici nu știu ce sunt. Sunt un OM care și-a găsit o cale, un vector de sens. Cred că noi, oamenii, avem o parte sublimă și o parte abjectă. Am tras cu dinții să merg în partea mea sublimă și să fac tot ce e mai bun și mai frumos cu ea, așa că eu nu trăiesc din magie, trăiesc prin magie.
Cât durează să stăpânești un truc de magie și cât de des îți reînoiești portofoliul?
Exersez pentru un număr de magie atât cât trebuie să-i descopăr efectul. Dar cel mai mult și cel mai important la un truc de magie este povestea care se află în spatele acestui truc. De fapt, părerea mea este că publicul se câștigă prin modul cum îl faci să se simtă la întâlnirea cu tine, nu prin ceea ce îi prezinți ca și produs de magie.
Am avut toată viața talentul de a fi căscat și împiedicat, dar am „speriat” pe toată lumea cu viteza cu care mă ridic și agit lucrurile prin jurul meu. Din pricina timidității mele, pot părea uneori insolit, exagerez de multe ori prin caracterul pe care îl am, dar am reușit să îl transpun într-un stil care se pare că mi-a făcut bine nu numai mie, ci și celor din jur. Nu am măsura lucrurilor decât după ce produc un fenomen. Nu sunt câtuşi de puţin invidios şi sunt departe de a fi un om rău. Deci stăpânesc perfect ceea ce fac și am curajul să mă arunc gol într-o mare de rechini, pentru că știu că mă voi întoarce și mai puternic, și mai curajos. Sunt într-o evoluție permanentă.
Au și magicienii zile mai proaste: ți s-a întâmplat să nu-ți iasă un truc? Cum ai salvat situația?
Eu sunt foarte sigur pe mine. Eu sunt căpitanul, eu conduc. Nu am voie să fiu nesigur. Dar, într-adevăr, am auzit și eu de magicieni sau animatori care au mâncat bătaie de la copii. (râde!) Cred că, de fapt, contează foarte mult respectul pe care îl impui. La spectacolele mele se râde cu mine, nu de mine.
În prezent evoluezi într-un show care îmbină actoria și magia. Cum l-ai conceput și ce anume aduce nou? Care sunt reacțiile pe care le primești?
Trăiesc într-o lume în care lucrurile frumoase nu sunt ieșite din comun și nu stârnesc nicio mirare. Eu iau oamenii cu mine la spectacol, adică îi duc în povestea mea, mă înțeleg cu ei, comunic cu ei. Mă leșină de drag să le văd privirea prietenoasă atunci când sunt pe scenă. Spectacolul meu are adresă: iubesc copiii, iar copiii se nasc cu toții geniali, crede-mă! Am reușit să „mă joc” cu copiii atâția ani pentru că nu am lăsat copilul meu interior să-și piardă tovărășia sinceră. Deci nu mi-am urmat un vis, ci o stare.
Cum gestionezi emoțiile și reacțiile publicului în timpul unui spectacol de magie?
Cred că totul este inexplicabil și că viața este un vis. Cred că, de fapt, e ca un vis frumos ceea ce fac, o emoție fragilă, o stare. Și oamenii fac parte din ea. Cum a spus și Shakespeare în Furtuna, „suntem din plămada din care sunt făcute visele și scurta noastră existență o întregește un somn”.
Care este cel mai mare mit despre magie pe care vrei să-l demontezi?
Nu știu. Dar promit să-l spun dacă-l aflu.
Ți se întâmplă să mai strecori câte un truc de magie în viața personală? De exemplu, pentru a glumi cu prietenii…
Cred că eu, în esență, sunt un om destul de trist. Cred că am o inteligență tristă care mă face să observ și greutățile vieții, nu rămân mereu doar în zona asta inocentă a copilăriei. Poate că, fiind atât de plin de farmec și umor pe scenă, nu mai am resurse să mai fiu și sufletul petrecerii la întâlnirile cu prietenii.
Ce sfaturi ai pentru cei care vor să devină magicieni?
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil, iar când m-am făcut om mare, am încercat să nu mă lepăd de tot ce e copilăresc în mine, pentru că eu consider că un om apune cu adevărat atunci când își pierde toate intențiile curate din copilărie. Rămâneți copii și o să reușiți să fiți cu adevărat magici.