Pe Mihai Jurca îl cunoașteți de la pupitrul Observatorului de weekend de la Antena 1. Are o familie foarte frumoasă, de care este mândru și despre care a fost de acord să ne vorbească deschis, din perspectiva unui tată implicat. de Mariana Robescu
Din câte știu, ai absolvit cursurile Academiei de Studii Economice din București. Cu toate acestea, lucrezi în televiziune. Te gândeai în anii de studenție că o să faci un asemenea viraj profesional?
Ooo, nicidecum! Îmi aduc aminte că, imediat după anii 2000, apăreau campaniile publicitare mai mari, mai creative. Știu că, împreună cu prietenii din facultate, comentam despre campania X, despre campania Y. Chiar am participat la Olimpiadele Comunicării unde eram puși să gândim o campanie publicitară pentru un anumit produs. Focusul era clar – agenție de creație! Acolo ne doream mai toți să ajungem.
Dar, pe principiul „viața bate filmul”, chiar în ziua în care îmi susțineam lucrarea de diplomă la Marketing, la ASE, am primit un telefon de la mama. „Vezi că se deschide un nou post de știri, au nevoie de un producător meteo. Nu te duci la un interviu?”. Recunosc că m-am dus mai mult din curiozitate și ca să nu zică mama că nu am vrut. Asta se întampla vineri, iar luni eram angajat.
Și uite așa, briefurile de creație au fost înlocuite de texte de meteo…
…pachete grafice, voci puse pe pastilele meteo fără prezentator, montaj și tot ce mai implică rubrica meteo. Ajunsesem un fel de om orchestră. Eu centram, eu dădeam cu capul.
Și încă un amănunt pe care puțini îl știu. Când eram mic, îmi era rușine că mama mea apărea la TV. Mă înroșeam instant când eram strigat prin spatele blocului „Băăă, ce zice maică-ta, mai plouă?”
Deci, te-ai hotărât să îmbrățișezi această meserie. Cum ai început, cum ai evoluat?
Până acum v-am spus cum am ajuns în televiziune, acum să vă spun cum am ajuns pe sticlă. După vreo 7-8 luni petrecute la televiziunea de știri, șeful meu de la vremea aceea, Horia Enășel, îmi zice – nu vrei tu să încercăm să facem un meteo cu tine în carne și oase, în loc de unul înregistrat doar cu vocea ta? Hai să încercăm! Nu eram deloc convins și mi se părea că, odată apărut la TV, îmi voi pierde din intimitate. Că nu voi mai putea face ce făceam până atunci, pentru că oamenii mă vor recunoaște pe stradă.
Și am început să „dau la perete”. Spuneam o propoziție din prompter, mă întorceam la hartă și pierdeam rândul… ce mai, chin! „Eu nu pot să fac așa ceva, e foarte greu, nu știu cum fac alții…” Fac o paranteză: mama prezenta fără prompter.
O mulțime de provocări, după cum se vede. Ce a urmat?
Exerciții de dicție, cu faimoasa doamnă Cârstea, care pregătea, pe vremea aceea, toată crema din televiziunile românești. Și citeam de pe un prompter și iar uitam unde am rămas, practic mă învârteam în cerc și, mai mult, îmi era tot mai clar că nu voi putea face asta vreodată. Atunci, a venit ideea salvatoare a doamnei Cârstea! Hai să facem fără prompter, că ai noțiunile de bază de la mama ta. Progresul a fost incredibil.
Apoi, șeful meu și-a dat demisia și, pentru tot ce a făcut pentru mine, am zis că nici eu nu mai stau. În acea vreme se pregătea lansarea Antenei 3, era în 2005. Care Antena 3 căuta, ce să vezi, prezentatori meteo fără prompter! Și așa am fost angajat după câteva probe.
Avem cu toții un model în viață. Tu pe cine ai?
Nu pot să spun că am avut neapărat un model. Mi-au plăcut și admir în continuare sportivii cu personalitate. Michael Johnson, care alerga la 200, la 400 de metri, cu spatele drept, capul sus, pieptul înainte, ca la paradă. Era senzațional. Apoi, pe Michael Jordan. Divin! Pe Zlatan Ibrahimovici, acuzat că nu cânta niciodată imnul țării sale, Suedia, era zeu pe teren chiar și pentru suedezi. Și mai sunt și alții.
Acum patru ani ai devenit tătic de gemeni, fată și băiat. Cum ți-a schimbat viața venirea pe lume a copiilor?
Să știi că la noi chiar s-a schimbat viața radical. Până atunci, aveam în cap numai călătorii. Unde merg luna viitoare, ce mai scriu pe blog, ce fotografii mai fac, ș.a.m.d. Nașterea piticilor s-a suprapus peste primul lockdown. Ei s-au născut pe 2 martie, pe 5 martie au venit acasă, și, la vreo 2 săptămâni, lockdown. A fost și bine, a fost și foarte greu să accept că totul s-a schimbat. Dar ușor, ușor, ei cresc și acum ne facem planurile de vacanță împreună. Tati, unde e Turcia? Acolo unde au căzut blocurile? Dar noi nu mergem acolo, nu? Acum în America e noapte (la noi fiind dimineață)? Și tot așa…
Eşti, ca tată, aşa cum visai când așteptai copiii?
Multă vreme în viață, și poate chiar și acum, am suferit puțin de sindromul impostorului. Mă gândeam, eu plec de „numai” 12-14 ori pe an în diverse destinații, ce mă califică pe mine să scriu despre travel, în condițiile în care alții pleacă și câte 6 luni legate!? Așa și cu copiii, zic: sigur, nu o să fiu eu cel mai bun. Că nu o să am răbdare, că nu o să știu ce să fac, că o să fie greu cu doi deodată, și tot așa. Dar totul se învață, se antrenează, se dezvoltă, se îmbunătățește. Nu-mi place că mi se întâmplă câteodată, tot mai rar însă în ultima vreme, să procedez ca în versurile lui Puya – „Cerți copiii, dar cu vorbele lu tac-tu‘”. Lucrez la îmbunătățirea acestui aspect.
Ce ți s-a părut cel mai dificil după ce ai intrat cu adevărat în rolul de tată?
Sincer? Să mă adaptez la ideea că nu mai sunt singur pe lume, că nu mai plec când vreau și vin când vreau, că o să mă trezesc de 3-4 ori într-o noapte. Oboseala aproape că ne-a doborât, dar mergem înainte. Când aveau copiii câteva luni și beau lapte din 3 în 3 ore, mi se întâmpla să mă trezesc să le fac lapte la 00:40, din nou pe la 3:50 și să plec la serviciu la 5 fără un sfert. Mai rămâneau câte 40-50 de minute până la ora în care pusesem alarma să sune? Dacă mă culcam la loc, mă trezeam buimac, așa că alegeam să mai stau în pat, să mai butonez telefonul până se făcea ora de plecare.
Ne-ai convins că ești foarte implicat în creșterea copiilor. Care sunt sursele tale de informații referitoare la sănătatea şi educaţia lor?
Da, sunt un tată foarte implicat, fără falsă modestie. Soția este managerul de proiect în ceea ce privește copiii. Ea decide când trebuie să îi ducem la medic, ce vitamine le dăm, unde îi plimbăm. Deși am o minte matematică, bine organizată, îmi e foarte greu să iau decizii când vine vorba de copii.
Și apropo, revenind la întrebarea anterioară. Poate cel mai greu îmi este să mi-i imaginez bolnavi. Recunosc că, fiind și ipohondru, mi-e frică să nu îi duc odată la medic și să primesc un diagnostic neplăcut. Sper să nu fie cazul.
Cum arată agenda ta de tată și prezentator TV? Îi duci la grădiniță, mergi în parc cu ei…?
Dimineața ne trezim aproape invariabil între 7 și 7:30. O cafea, un episod de Peppa Pig, Păienjenel sau Patrula Cățelușilor, mic-dejun, puțină ceartă pe tema plecatului la grădiniță sau a vestimentației Ameliei (Marc, săracul, se îmbracă cu orice îi dai). Ea e puțin mai „fashionistă” și atentă la detalii. Și, culmea, chiar are gust.
Apoi îi duc la gradiniță, urmează 8-9 ore în care îmi mai fac și eu treburile sau merg la TV (eu lucrez de obicei în weekend, prezint de dimineață, de la 6, Observator, Antena 1, sâmbătă și duminică alături de Andra Petrescu și meteo, dar se mai întâmplă să merg în redacție și în timpul săptămânii), iar de la 17:30 program dedicat exclusiv copiilor, câteodată cu parc înainte de a ajunge acasă, câteodată fără.
Ce crezi, cei șapte ani de acasă sunt importanți în viața unui copil?
Absolut! Ei sunt fundația pentru orice. Și, cum am fost crescut în spiritul respectului față de alții, cred că încă mai e nevoie de bun simț. Deși… văzând ce se întâmplă de multe ori în jurul nostru, îmi dau seama că e cel mai greu lucru de realizat.
Pe lângă prezentator ești și un renumit blogger de turism. Călătorești mult cu familia? Ce le recomanzi părinților, să călătorească cu copiii?
Eu am învățat un lucru. Vacanțele cu copiii sunt pentru copii. Deocamdată, pe Marc și pe Amelia, care au 4 ani, nu pot să îi duc să facem turul Califoniei sau fiordurile Norvegiei, pentru că trebuințele lor sunt clare: trambuline, piscină și rutină. Până să învăț acest lucru, mă întorceam frustrat din vacanțe. Parcă nu înțelegeam de ce copiii nu au răbdare să o luăm la pas prin Praga, să mai probez și eu o pereche de sneakerși, să stăm la terasă. Când am înțeles lucrurile astea, totul s-a schimbat. Când mă duc eu pentru conținutul meu de travel, e altceva, fac ce știu că trebuie făcut, fiind singur. Dar mi-e tot mai greu să plec fără ei.
Ce sfaturi ai pentru familiile care cresc gemeni?
Programul și rutina, în general, sunt de aur. Acum mâncăm, acum ne jucăm, acum dormim. Dacă ciugulim toată ziua ba un pufulete, ba un suc sau iaurt, ba puțină ciorbă, copilul nu va fi niciodată bine mâncat, niciodată organizat etc. Altfel, fără program, e foarte greu. Și văd exemple în jur – „Ai mei nu mănâncă, ai mei nu vor să doarmă etc.”. Program! Dar nu ca în armată!