E o oră la care se trăiește. Am ratat toamna, iarna. N-au venit, pur și simplu. Acest singur timp care mă asigură că viața în continuare e frumoasă și că merită să trăiești măcar pentru a observa zborul corbilor, a simți asprimea vântului pe piele sau doar pentru a admira cum se văd luminile în apartamente, în serile de noiembrie. E o oră la care se trăiește, îmi spun cu resemnare.
Ce nu poți schimba acceptă este singura deviză pe care o mai vizitez, când nu vizitez alte teritorii, pe care le-am pierdut. Am casa plină de liliac, miros de vinete coapte, lumină, de la ora răsăritului, până la ultima zvâcnire a apusului și e cald. Mă gândesc ca Jane Austen: „Cât de groaznică e căldura. Mă obligă să rămân într-o continuă stare de ineleganță”. Mă gândesc ca John Steinbeck: „La ce e bună căldura verii fără frigul iernii care îi dă dulceață”. Mă gândesc ca mine, o fată din est, dintr-o țară în care pe zi ce trece verile devin de nesuportat, iar primăverile devin veri timpurii.
Și poate că schimbarea climei într-una aproape mediteraneeană ar fi acceptabilă, fără adaosul de ordin estetic de proastă factură al orașului, fără îndemnurile tuturor spoturilor publicitare, care îți spun că e musai să te distrezi, că a venit căldura, îndemn ce produce mai presus de toate presiune și dezamăgire în rândul celor care nu se pot ralia cu sezonul, fără muzica la maximum, ce se aude de sub cele mai stridente umbrele de pe terase, fără explozia cromatică din outfiturile balcanice, lipsite de măsură, fără clădirile din sticlă, în care strălucirea soarelui produce aproape greață la nivel fizic, fără localurile care au tobogane lângă masa la care s-ar presupune că ar trebui să-ți bei limonada liniștit, fără ostentativa și mincinoasa iluzie că vara trebuie să ne bucurăm by default doar pentru că a venit și așa știm noi că e de celebrat. De ce? Dacă întrebi, nimeni nu știe. Vara vine și la Nissa, și la Deauville, și la Biarritz, și în Oostende, și în Scheveningen.
Vara vine și pe râul Elblaski, unde vasele de croazieră au bănci simple din lemn natur, veselă albă, și nicio fărâmă de spațiu alocat jocurilor de copii, doar pentru că acolo părinții cred că atât distracția adulților, cât și a copiilor înseamnă, de fapt, liniște, mic-dejunuri tihnite în familie, peisaje sălbatice, aer proaspăt, case rânduite fermecător pe mal, pe scurt, emoția frumosului cu care îți hrănești, de fapt, sufletul. Vara vine și la Saint-Tropez, unde chaise-longurile au dungi și marea, deși democrată, este o mare personală. De la umbrele roșii, galbene pai sau albastre la cabine de duș, lopățele, cearșafuri, gustări, totul pe aceste plaje vorbește despre o identitate unitară, pe care românii nu o mai pot atinge, pentru că românul a devenit snob, înțelegând că doar luxul flagrant, din păcate și acela împrumutat din varii culturi și zone, este atributul unui statement care să fie suficient de intrigant, încât să conducă nu doar la validare, ci și la invidia celorlalți. Tot ce a ieșit însă e un talmeș-balmeș de elemente est-europene, balineze, orientale, americane new-rich.
32 de grade ieri, început de aprilie, două termometre stradale confirmau asta, dar nici vorbă de vreo îngrijorare, doar suntem români și românii de secol instagramabil au nevoie mai degrabă de residence-uri luxoase decât de parcuri și oxigen. Vorbesc nu doar despre o dureroasă indiferență față de mediul care ne este casă, ci vorbesc mai cu seamă despre ceea ce am putea numi adaptare la spațiul geoclimatic. Dacă țările nordice au ales local construcții din sticlă a fost o treabă gândită în deplină concordanță cu lipsa soarelui și cu nevoia de a crea iluzia de lumină, dacă în Sidi Bou Said toate construcțiile sunt albe, cu lemnărie bleu este pentru că s-a constatat că aceste culori aduc puțin confort, îndepărtând căldura și țânțarii și dacă în Berlin, un oraș rece și întunecat, oamenii au ales ca parcurile pentru copii să dispună de leagăne, cumpene, căsuțe de joacă and so on, toate din lemn, în culoarea lui, a fost pentru a oferi un spațiu cald și blând, în România este exact pe dos.
O scurtă plimbare pe străzile din centrul Bucureștiului îți va releva că nimic nu este construit în prezent pentru a crea un spațiu coerent, nici poetic, nici blând sau măcar confortabil. Sunt orașe precum Praga, Varșovia, Köln, Budapesta, Amsterdam, cu aspect auster și clădiri patinate de vreme, gri, pe care noi ne-am îndârjit să le repudiem pentru că nu se mai pliau pe gândirea pozitivă și vibe-ul bun și cărora le stă bine scăldate în soare. Bucureștiul este, în cea mai mare parte, doar o structură de orgolii și afaceri.
Cum spuneam, vine vara, dacă nu a și venit, și mă gândesc dacă să fac precum Serge Gainsbourg și să-mi văruiesc pereții din interiorul casei în negru, pentru a echilibra somonul pe care românii au ales să nu-l mai mănânce, dacă nu e de captură, în schimb, au decis să-l omagieze folosindu-i culoarea pe ziduri.
Vine vara și mă pregătesc să fac plimbări scurte pe trotuare de pe care, din grijă, doar dintr-o sinceră grijă pentru locuitori, le-au fost rași arborii, să inhalez aerul pestilențial al gunoaielor neridicate din Dorobanți,
să-mi clătesc ochii cu corpuri perfect umplute de silicon și îmbrăcate în plastic, cu melodii adevărate „evergreenuri” de-o vară, visând la străzi umbroase, în miros de tei, copertine verde-închis, ca în Florența, adieri cu miros de mușețel, venite din părul femeilor, corpuri arămii, cireși doldora de fructe, „neviolați”, cer albastru-klein, nepoluat și o stare de bine fără tapaj.
Până atunci, îmi spăl și îmi calc maiourile albe din bumbac, le pun în sertare cu săpunuri și-mi spun: sunt mama și tatăl aroganței, cu ace de siguranță în urechi, ciorapi 8 den și inima un punct mic incandescent.