În general, în luna martie sărbătorim femeia și mama, ceea ce e minunat. Ne-am gândit însă să onorăm și acea zână a copilăriei și anume Bunica. Care, pentru semnatarele paginilor care urmează, a fost (și rămâne) inspirație, model, siguranță, port în furtună, iubire. Sperăm să vă bucure amintirile noastre din casa bunicilor, cum ar fi spus Teodoreanu și să vă trimită într-o călătorie de regăsire pe ulița copilăriei.
De Ioana Filipescu Stamboli
Încerc să scriu câteva gânduri despre cele două bunici ale mele; în primul rând despre familie, despre viața lor, despre sentimente și despre trăiri personale. Veți constata că nu sunt nici lucruri, nici fapte neobișnuite, ci, dimpotrivă, este vorba despre vieți normale sub semnul vremurilor, așa cum au fost ele. Cu toate acestea, se desprinde pregnant o concluzie: remarcabile sunt puterea de regenerare și izbânda celor care au trecut prin vremurile grele de odinioară, trăite sub semnul refugiului, al războiului, al închisorilor și al nedreptății.
Nu știu ce semnificație să dau coincidenței de a scrie aceste rânduri aproape la vârsta pe care o aveau bunicile mele, atunci când au „dobândit” – pentru întâia oară – calitatea de bunici; cred însă că este o ocazie specială pentru a le evoca: momentul – în care ajungem la vârsta bunicilor – pare să dizolve timpul și să ni-i apropie și mai mult…
Mă gândesc deseori la bunici, în împrejurări banale, întrebându-mă ce ar fi făcut sau gândit ei despre cutare sau cutare lucru, sau atunci când mă încearcă nostalgii, când îmi amintesc episoade din copilărie. Pentru fiecare dintre cele două bunici am însă o amintiri aparte și, mai ales, de la fiecare am deprins învățături și mi-au șlefuit personalitatea în mod diferit.
Bunica paternă, cea căreia îi spuneam Mami, m-a influențat, fără doar și poate, cel mai mult, șlefuindu-mi principiile de viață, imprimându-mi seriozitatea în ceea ce fac, independența, modelându-mi feminitatea, interesul și sensibilitatea pentru artă. Mémé, bunica maternă, este cea care mi-a șlefuit, în anii cei mai fragezi, credința în Dumnezeu, iar mai apoi dragostea de muzică și așa-numitul usage du monde, rezultat al discuțiilor noastre zilnice.
Pare interesant să constat că, având contexte familiale și personalități foarte diferite, după anii de tinerețe ai fiecăreia, de la un punct, poveștile lor de viață au devenit destul de similare, convergând inevitabil la momentul căsătoriei părinților mei și al apariției mele ca nepoată. Gândul la ele îmi reamintește permanent că, pentru toate lucrurile aflate în afara controlului nostru, avem – în sinea noastră – o putere incredibilă: puterea de a alege ce se întâmplă cu noi, puterea de a decide ce importanță va avea un eveniment al vieții noastre; puterea de a ne scrie propria poveste, pe care nimeni nu ne-o poate lua. Oamenii și timpurile ne pot răni, iar toată înțelepciunea lumii nu poate schimba asta. Dumnezeu ne-a înzestrat însă, în mărinimia Lui, cu libertatea de a alege. Astfel, noi putem decide ce facem cu ceea ce ni s-a întâmplat, ce facem cu ceea ce urmează să ni se întâmple.
Bunica mea maternă, Mémé, cum i-am spus noi, cu pronunția franceză, a fost alături de noi până în 1998, un an după nașterea fiului meu. Mi-o amintesc cu poftă de viață, bine ancorată în prezent, alertă, realistă și pragmatică. În fond, toată copilăria mea ea „ținea casa”, mai exact ea gătea, ea făcea curățenie și toate treburile gospodărești ale unei familii de șase persoane, ceea ce nu putea fi decât greu. Nici ea nu pretindea vreo secundă că-i face plăcere…
Cred că este relevant de spus că, dintre toți cei patru bunici ai mei, ea provenea din familia cea mai înstărită, iar situația ei înainte de 1947 era una foarte bună. Crescută ca unica fiică şi mezină a unei familii care mai avea doi băieți, copilăria ei a fost lipsită de griji, sub protecția întregii familii. A făcut școala primară în limba germană la școala de fete „Sfânta Maria a Harurilor” – Bărăția, cea mai veche biserică romano-catolică din București, iar mai târziu a continuat cu liceul în limba franceză de la școala de fete a călugărițelor din ordinul Notre-Dame de Sion și – ulterior – cu facultatea de Litere și Filozofie specializarea franceză și italiană.
Din poveștile și din fotografiile ei din tinerețe mi-o închipui ca pe o tânără crescută fără griji, educată, frumoasă și cochetă, cu drag de viață și distracții. Era tânără, frumoasă și bogată, avea un cerc de prietene asemenea ei, cărora le plăceau balurile cu distracție și dans. Cu unele dintre prietenele acelea de la pension a rămas apropiată toată viața, și ele au fost figuri care mi-au colorat copilăria. Ce contrast formidabil! Ulterior, după venirea comuniștilor la putere, fapt care a obligat-o să-și ia un serviciu anost, să trăiască în teamă și umilințe – așa mi-o amintesc eu pe Mémé – cumva dezamăgită de viață, dar cu resurse vitale surprinzătoare. Ne spunea foarte des că nu a fost deloc pregătită să facă menajul unei familii, că nu asta ar fi crezut vreodată să i se întâmple să trăiască…
Se regăsea însă în momentele în care binedispusă îmi cânta la pian, de regulă partituri mai ușoare, cum ar fi valsuri de Strauss, pe care profesoara mea nu agrea să le studiez, sau câteodată Chopin, care era preferatul ei. Mémé avea o fire artistică: cânta frumos, și la pian, și din voce, avea îndemânare la brodat, la desen şi pictură, închid ochii şi revăd caietele ei din tinerețe cu caligrafie impecabilă, ierbare cu frunze și flori minunate sub care erau scrise numele lor în latină, broderii făcute de ea…
Mergea foarte des la biserică, asista regulat la slujbă, iar ea a fost cea dintâi care m-a dus și pe mine. Tot ea m-a învățat rugăciunile de copii, m-a dus la primele spovedanii și la primele împărtășanii, la Biserica Hagiului, biserica noastră de parohie. De Crăciun mă ducea la colinde, de multe ori la Biserica Domnița Bălașa, unde aveau pe atunci un cor splendid.
O zi pe săptămână, miercurea parcă, era rezervată ieșirilor în oraș – de multe ori plimbărilor în Grădina Cișmigiu sau întâlnirilor cu prietenele ei; în fine, orice în afara activităților domestice, pe care ajunsese să le deteste. Se îmbrăca elegant, își punea pălărie, iar dacă era mai răcoare purta guler de blană la tailleur și ieșea, de cele mai multe ori, fără Tata-mare.
Uneori se ducea singură la cinematograf, iar mai apoi îmi povestea filmele cu atâtea detalii încât era aproape ca şi cum le văzusem. N-am mai întâlnit pe cineva atât de talentat la a povesti filme! M-a amuzat încă din copilărie faptul că Mémé refuza cu obstinație orice denumire nouă impusă locurilor vechi de către „noul regim”. Nu puteam înțelege limpede pe atunci că asta era probabil singura ei cale de a-și manifesta disprețul și sila față de comunism. Străzile, restaurantele sau cinematografele erau toate astfel numite cu numele lor vechi, de dinainte de 1947, iar ea nu se ducea la cinematograful din ce în ce mai dărăpănat de la Hala Traian numit Arta, ci la Milano! După fiecare ieșire, oriunde ar fi fost, îmi aducea un covrig cu mac și cu sare, cred că de-atunci îmi plac, deși îmi amintesc că mă supăra puțin că erau transportați în poșetă și inevitabil miroseau puternic a parfum. Într-un fel foarte personal, Mémé era o supraviețuitoare a nenorocirilor aduse de comunism în viața ei; se adaptase și mergea înainte văitându-se de toate!
Bunica paternă, Mami, a avut o influență profund formatoare asupra mea, pe toate planurile; la fel și discuțiile noastre de-a lungul timpului, care au atins toate aspectele vieții: de la valorile pe care mi le-a inoculat, trecând prin repere comportamentale, sugestii și referințe intelectuale, preferințe estetice sau chiar păreri privind viața de zi cu zi; tot ce sunt eu astăzi se datorează impactului personalității ei.
Era originară din Basarabia românească, fiind unul dintre cei șapte copii ai preotului din Sângerei. A absolvit liceul la Cernăuți, iar ulterior a venit la studii în București, fiind licențiată a Universității în Științe fizico-chimice. În anii studenției l-a cunoscut pe bunicul. Pentru mine, ei au reprezentat toată viața modelul cuplului ideal, așa cum fiecare dintre noi are o imagine sau un model de cuplu armonios și împlinit. Cred că anii lor de studenție au fost cei mai frumoși și, cu siguranță, cei mai lipsiți de griji din viața lor. Închid ochii și îmi închipui plimbările lor lungi, mână în mână, tineri, îndrăgostiți, pe străzile și bulevardele Bucureștiului interbelic. Pot face lesne acest exercițiu de imaginație, pentru că mi-au povestit deseori – plimbându-mă și arătându-mi – unde fusese căminul universității în care stătuse bunica, sau care era casa în care locuise bunicul, cu fratele lui mai mare, și câte și mai câte… Perioada lor fericită a fost însă foarte scurtă: în iunie 1940 s-a anunțat cedarea Basarabiei, iar celor care au ales să se refugieze li s-a acordat un termen de trei zile.
Bunicii mei aveau, pe-atunci, 24 de ani și abia se logodiseră. De pe o zi pe alta au devenit doi refugiați – bunicul patern venea din Cadrilater – care și-au unit destinele în împrejurări dramatice: s-au căsătorit mai repede decât își propuseseră, ca să se sprijine unul pe celălalt. Doi ani mai târziu, a apărut tata, singurul lor copil. Nu știau atunci, dar soarta avea planuri teribile pentru ei… Au urmat anii războiului, cu soțul plecat pe front, întâi în Est și mai apoi în Vest, până în Munții Tartra, iar apoi marea teroare comunistă, de care nu l-au scăpat nici decorațiile militare din ultima parte a războiului… devenise un „dușman al poporului”! În perioada 1949-1964, bunicul a stat zece ani în temnițele comuniste. Era arestat, anchetat, treceau luni și ani în care familia nu știa de el, câteodată era eliberat și apoi totul reîncepea…
Din anii ’50, bunica a devenit profesoară de chimie și a predat la Liceul „George Coșbuc” până la pensionare. Trăind cu spaima de a fi descoperită ca soție de deținut politic și dată afară din serviciu, Mami a fost – pentru o lungă perioadă – singurul sprijin al unei familii foarte numeroase: fiu, părinți, frați și cumnate, toți dependenți de modestul ei salariu de profesor.
În pofida tuturor acestor întâmplări, atunci când am cunoscut-o, Mami era seninătatea în persoană; m-a adorat și a vegheat senină și fermă la șlefuirea sufletului meu. Cred că de la ea am deprins stilul, cochetăria feminină în cel mai direct sens cu putință, feminitatea în sine. Era tot timpul atentă la aspectul meu, de la coafură la felul în care mă îmbrăcam. De obicei, mă felicita, dar nu ezita să îmi spună, cu delicatețe, atunci când i se părea că ceva nu era ce trebuie.
Copilăria mea a fost frumoasă, fără tensiuni și fără griji; Mami vorbea mult cu mine, știa să mă laude pentru micile mele realizări de copil și astfel să mă motiveze la învățătură, la sport sau în orice activitate în care mă implicam. Avea o răbdare neobosită, de fostă profesoară cu dragoste de copii, animată de dorința de a forma caractere. În vacante mă ducea la lecții de înot și patinaj, era foarte preocupată să învăț cât mai multe limbi străine prin care să-mi îmbogățesc educația. Adeptă a educației prin cultură, Mami a început relativ devreme să mă ducă la muzee și la vernisaje de pictură, pentru a-mi forma gustul artistic. Ieșeam împreună la plimbare, iar pe mine, aceste ieșiri mă făceau să mă simt îndreptățită să fiu considerată o persoană „adultă” încă de pe la nouă-zece ani.
Au urmat teatrele și concertele, iar de la 14 ani mă lua cu ea la conferințe. Mi le amintesc pe cele de la Sala Dalles, ținute de Marcian Bleahu, Sorin Dumitrescu sau Dan Hăulică, așa cum îmi amintesc că urmărea aproape cu religiozitate emisiunile TV atât de pline de har ale lui Iosif Sava, celebrele „Serate Muzicale”. Tot împreună mergeam des la concerte la Ateneu, acest obicei persistând până în ultimii ani în care nu a mai putut ieși din casă, doar că pe atunci o duceam eu pe ea!
În ultima parte a vieții, nevoile ei erau foarte reduse, iar plăcerile – pe care i le puteam face – destul de puține: în afară de permanentele noastre convorbiri telefonice, îi cumpăram cărți, care știam că ar interesa-o, deoarece a citit mult până la sfârșitul vieții; îi trimiteam flori și dulciuri. Aveam grijă ca brăduții și decorațiunile de Crăciun să fie cele mai frumoase, să o bucure cât mai mult! Chiar și după ce nu a mai ieșit din casă, Mami era la fel de cochetă și foarte îngrijită, iar eu programam cu regularitate coafeza și manichiurista care veneau la ea. De la ea am convingerea că o femeie trebuie să rămână pedantă până la sfârșitul zilelor. Singurătatea și-o petrecea cu cărțile și cu muzica clasică de la televizor, de pe Mezzo, atunci când nu a mai urmărit știrile și nu a mai citit ziare, dar asta a fost probabil numai în ultimii ani ai unei vieți foarte lungi.
O revăd cu ochii minții, mică și delicată, împuținată de anii mulți, stând în fotoliu, la fereastră, cu o carte în poală, îmbrăcată în halate de casă de culoare pastelată; așa o găsea și fiul meu când se oprea să îi facă scurte vizite inopinate, în drumul de la școală spre casă. La fel și eu, de câte ori puteam, în drumurile mele prin oraș, mă abăteam chiar și pentru un sfert de oră, ca să o îmbrățișez, știind că îi făcea mare bucurie. Mă întreba cu interes viu despre viața mea, voia să știe dacă îmi era bine – atât personal, cât și profesional –, verifica adesea dacă am donat bani la biserică și îmi povestea deseori despre copilăria ei.
Acestor femei, bunicile mele, le mulțumesc din suflet și le port pentru totdeauna în gândurile și rugăciunile mele. Dorul de ele este viu și permanent, dar gândul la ele nu este însoțit de durere, ci de o căldură și de o liniște care se revarsă în sufletul meu, de la mare depărtare, de dincolo de timp, iar eu simt că sufletele noastre sunt pe veci legate!