Sunt mamă de adolescentă și… mă simt complet nepregătită în fiecare zi. Oricâte cărți aș citi, oricâte podcasturi aș asculta sau oricâți psihologi aș urmări, provocările vieții de adolescent mă iau prin surprindere.
Provocări, dileme, întrebări
Probabil că părinților de adolescenți le este cel mai greu să lucreze activ pentru ca relația lor cu copilul să rămână una bună și să nu presupună că doar pentru că sunt înrudiți, o să fie automat așa. Asta pe scurt. Varianta lungă ar fi că nouă acum ne pasă de emoțiile lor, de frământările prin care trec. Nu vreau să generalizez, dar în generațiile anterioare nu se punea problema, ca părinte, să te preocupi prea mult de bunăstarea sufletească a copilului. Acum ne pasă, ceea ce face ca educarea unui adolescent să fie de o mie de ori mai grea, dar și mai frumoasă. Cred că un părinte pierde mult dacă nu stă conectat la sufletul adolescentului, sunt atât de multe lucruri minunate acolo, dar și multe lucruri înfricoșătoare pe care trebuie să știm să le gestionăm. La toate astea se adaugă și prezența virtualului, indiferent că e social media sau sunt jocurile online. Un copil nu se mai poate deconecta de asta: dacă pe vremuri casa era un port sigur unde să se desprindă de ce i se întâmpla la școală sau în grupul de prieteni și să ia o pauză, să-și odihnească tumultul interior, acum totul vine cu el acasă. Nu poate evada și atunci noi, părinții, trebuie să intervenim cu fermitate în ceea ce privește folosirea dispozitivelor, cu riscul de a declanșa războaie noi cu adolescentul.
În principiu, deși am fost și eu adolescentă, rămân mai degrabă surprinsă de cât de răutăcioși sunt adolescenții. În această pecking order – căreia nici nu știu cum să-i spun în română, poate nevoia de afirmare, de ierarhizare, în care cel mai mare îl „ciugulește” pe cel mai mic – nimeni nu se mai gândește la sentimentele celui de lângă el, este o lipsă de empatie care pe mine mă uluiește. În plus, adolescența vine cu schimbări uriașe, cu desprinderea treptată de familie, cu primii fiori ai dragostei, cu provocările examenelor, cu nevoia din ce în ce mai mare de apartenență la un grup, cu dorința de adrenalină, cu uși trântite în nasul nostru, cu tentația viciilor și așa mai departe.
Una dintre „memele” mele preferate de pe net sună așa: Vreau ca adolescentul meu să nu spună „aoleu, o să mă omoare mama”, ci „trebuie s-o sun pe mama imediat”! Și cred că e un principiu de viață spre care trebuie să tindem cu toții.
„E mult de gestionat pentru un părinte și adesea poate fi copleșitor. Eu încerc să iau fiecare provocare pe rând, să accept că uneori nu pot și nu trebuie să rezolv nimic, doar să ascult, să nu mai transform fiecare discuție într-o lecție (cel mai mare reproș al fetei mele, că mă folosesc de orice oportunitate pentru a-i ține o teorie), să nu mă supăr dacă nu mi se spune totul (adolescenții au dreptul la viață privată), să uit și să iert odată cu ea (în special prietenii care o rănesc), să accept că nu poate avea comportamente și reacții mature în anumite situații pentru că nu poate vedea sau estima consecințele din viitor.“