Se spune că domină civilizația care câştigă bătălia culturală, care domină conştiinţe, suflete și minți. Iar patrimoniul are această putere – de a domina.
Nu cred că sunt puțini aceia dintre noi care rămân în minte și suflet cu imaginea unei clădiri pe care au admirat-o. Dacă cultura este mintea unui popor, patrimoniul este sufletul acestuia: patrimoniul imaterial, material, construit, mobil sau imobil. Dar patrimoniul nostru cultural zace încă sub cortina de fier a ignoranței și a abandonului. Iar ignoranța patrimoniului naște monștri: clădiri care parcă strivesc orașul sub greutatea lor, clădiri înalte ca un zid masiv care nu te lasă să vezi lumina soarelui sau măcar un petic de cer. Produce dezrădăcinare și întristare. Lasă urme greu de înlocuit, leziuni care nu pot fi înlocuite cu simple grefe ale țesutului urban. Dar hai să coborâm de pe înălțimile fulminante ale unui zgârie-nori până în genunea unei pivnițe de mahala pentru a surprinde întreaga paletă de savoare pe care Bucureștii o pot oferi. Înainte de a deveni caducă, o clădire își spune povestea celor care știu să o asculte.
Am pornit în căutarea poveștilor de dragoste. De dragoste între locuitori și oraș, între oraș și cei care l-au construit, cei care l-au îngrijit, cei care l-au iubit și părăsit. Vă împărtășesc un nou episod din seria #IubeștiBucurești, prin care v-am lansat invitația de a vă privi altfel orașul, de a-l iubi, de a-l îngriji și de a vorbi, la propriu, cu el.
Clădirile istorice ar putea scrie pagini întregi de istorie culturală și de convivialități. Ele arborează grade diferite de curaj, și sunt în aceeași măsură vocale și ancestrale. Dacă am avea de-a face cu o venerabilă doamnă a secolului al XIX-lea ușor tenebroasă și un pic curajoasă, s-ar tângui sub uruitul tramvaielor pe șine de pe Calea Moșilor veche, moștenitorii tramvaielor cu cai de odinioară. Nu ar fi greu să identificăm o soprană talentată, Maria Callas a clădirilor de patrimoniu. Scena din La Scala s-ar translata, poate, în vechea Grădină a Episcopiei, acolo unde se afla cândva un manej, apoi strada Victoria, care în 1884 a luat numele de Corabia, apoi a luat numele lui Gabriel Perry, iar astăzi Georges Clemenceau. Ar fi precum „Somnambula” lui Bellini, în regia lui Luchino Visconti, dirijată de „Maestro” Leonard Bernstein (apropo, ați văzut filmul?). Clarobscurul ne invită să iubim mai mult clădirile și orașul nostru, de aceea să fii somnambul nu e deloc un blestem. Alte clădiri nu au voce deloc, dar sunt bune povestitoare. Ne-ar spune astfel, într-un dialog nocturn, atunci când felinarele se aprind și claxoanele tac:
„Trebuie să îți mărturisesc că am uitat multe. Am trecut printr-un proces de amnezie, pe alocuri voluntară, pe alocuri involuntară. De ce, te întrebi? Am vrut să uit mare parte dintre suferințele care m-au lovit. Așa că povestea mea a fost mult timp un mister pentru cei care mă admirau de la depărtare. Precum istoria mea, și viața arhitectului care mi-a dat viață este parțial învăluită în mister. Dar în desenele pe care arhitectul meu le-a așternut pe hârtia de calc ce a rezistat în dosare cu șină se vede o clădire în forma literei V, cu subsol, parter, două etaje şi mansardă, acoperite de o cupolă. Decoraţia mea era mult mai bogată decât o vezi tu astăzi. Pe fațada mea ai fi putut vedea busturi, vase inspirate din mitologia greacă și decorațiuni vegetale. În timp, multe dintre aceste podoabe mi-au dispărut: am trecut prin încercări dure, bombardamentele asupra Capitalei din august 1944, cutremure, un incendiu din 1989 şi apoi diverse pseudoproiecte de refacere. Ah, acest episod care îmi provoacă dureri crunte numai când îmi amintesc! Al Doilea Război Mondial: în timpul bombardamentelor aeriene, mi-a fost incendiat acoperişul şi cupola de pe colț. De atunci a dispărut complet cupola: reparaţiile ulterioare mi-au adus în loc doar o mansardă, prin care șuieră adesea vântul.
– Ce amintiri dragi ai?
– Îmi amintesc cum proprietarul meu drag, dar controversat, B., venea de la ţară cu trăsura, în faţa Teatrului Naţional o lua la dreapta pe strada Regală, apoi la stânga pe str. Academiei şi pe liniile de tramvai de atunci, înconjura Grădina Episcopiei din faţa Ateneului şi trăgea în faţa casei. Cobora din landou şi suia la etajul 2 unde am o cameră foarte mare de formă rotundă.
Ah, și păstrez și un plafon pictat superb, te provoc să îl descoperi. Se afla pe vremuri într-un dormitor elegant, astăzi o cameră ce zace abandonată ca toate celelalte. Scena pictată este încadrată de casetoane din stuc bogat ornamentate. Fiecare are în centru câte o rozetă. Pictura reprezintă un cer pe care zboară zglobiu trei grupuri de amorași, multe păsări și fluturi. Pictura a fost realizată de un artist pasionat de decorația murală franceză (poate era chiar francez, cine știe) și care cunoștea bine legile perspective, dar nu îi mai știu numele.
Apoi războiul, apoi a venit o perioadă bună, pe când adăposteam Institutul de Cercetare a Modei, locul de unde se îmbrăcau cele mai sonore nume din România. Era o onoare pentru personalitățile vremii să-mi treacă pragul.
– Ce secrete știi?
– Desigur că știu multe secrete, la vârsta mea, am văzut multe. Aventuri extraconjugale, atentate cu bombă, cereri de paternitate neonorate, presa care vuia.
– Dar să facem arc în timp și să ajungem în zilele noastre.
– Încă mă țin pe picioare, deși mi-e frig și simt umezeală mare. Am mare nevoie de un proiect mai amplu de refacere. Am găzduit recent câteva evenimente culturale la parter şi am fost folosită ca spaţiu istoric pentru câteva filmări. Mi-a plăcut să simt că trăiesc din nou. Dar astăzi mă simt atât de singură! Vecinătatea atât de elegantă mă întristează și mai tare: prin contrast, alături de Ateneu, arăt ca o doamnă tare ponosită. Îmi doresc ca pereții mei să răsune din nou de viață, de activitate, de afaceri și de muzică. Dar nu vreau să mă plâng. Îmi aștept cu demnitate soarta. Acum, să știi că am obosit, îți mulțumesc că m-ai scos din amorțeală, dar lasă-mă, te rog, să mă odihnesc. A fost frumos să retrăiesc pentru câteva clipe, cu ochii închiși, trecutul pe care l-am evocat împreună.”
Da, un dialog imaginar bazat pe fapte reale. „Povestea e adevărată fiindcă am inventat-o”, așa îi spun băiețelului meu în fiecare seară când îi narez cu glas șoptit câte o poveste inventată înainte să adoarmă. Și la fel port în suflet povești și dialoguri între mine și case, un dialog între mine și… mine, un du-te-vino de replici, și idei, și gânduri, și sentimente, și neputințe. Și orice asemănare cu personaje reale e pur întâmplătoare, dar savuroasă.
Fiți voi Visconti-ul relației voastre cu orașul, regizați-vă propriul dialog imaginar și propria poveste. Veți clădi poduri care nu știați că pot exista. Și, da, mă refer acum tangențial la drumurile podite ale orașului, vechiul Pod al Mogoșoaiei sau vechiul Pod al Beilicului, dar și la punțile de legătură între voi și oraș. Veți contribui la grefele imaginare ale trecutului și prezentului nostru. Cu plăcere.