Ce mecanisme se pornesc în creierul nostru când navigăm în spațiul virtual?
De ce suntem atât de „fericiți” jucând un joc video, conversând sau urmărind tot felul de „filmulețe”
pe rețelele de socializare? Iată doar câteva întrebări la care trebuie să avem răspuns,
mai ales când constatăm efectul negativ al tehnologiei asupra copiilor noștri.
Tehnologia seduce creierul?!
Există câteva nevoi umane esențiale pe care tehnologia le satisface fără prea mult efort depus din partea utilizatorului: explorare, performanță, conexiune și statut. Și pentru fiecare există un neurotransmițător care se eliberează în creier atunci când situația o cere, împreună fiind cunoscuți, popular, drept hormonii fericirii. Starea de fericire se bazează pe procesele chimice care se produc în corpul nostru, iar accesul la tehnologie pare să funcționeze ca o scurtătură spre această destinație atât de râvnită de adulți și de copii, deopotrivă. Însă, dopamina, endorfinele, oxitocina și serotonina – căci despre acești neurotransmițători este vorba – nu se eliberează în mod constant, ci doar în situații care țin de supraviețuire, fiecare având un rol în asigurarea condițiilor optime pentru evitarea pericolelor.
Calitatea pericolelor s-a șlefuit odată cu evoluția speciei, însă creierul nostru folosește aceleași mecanisme, spre exemplu, pentru a se apăra de un prădător, fie că ne aflăm în fața unui urs real din pădure sau a unui boss imaginar dintr-un joc video. Calitatea imersivă a celor mai multe experiențe mediate de tehnologie face ca alternativele offline să pară prăfuite, prin comparație. Cu toate acestea, atunci când alternativele există în mod constant, ele contribuie la o dezvoltare armonioasă, din punct de vedere emoțional și cognitiv, a noastră și a copiilor noștri.
Cine pornește mecanismele satisfacției?
Dopamina, care este cunoscută ca neurotransmițătorul recompensei, joacă un rol în reglarea stării de spirit și a motivației. Această substanță chimică este eliberată în creier în momentele când anticipăm sau experimentăm recompense sau satisfacții – adică inclusiv atunci când ne apucăm de un puzzle cu mii de piese, când plecăm într-o drumeție sau când suntem aproape de linia de sosire la o competiție.
Endorfinele, cunoscute și ca hormonii durerii, sunt substanțe chimice produse de creier care au capacitatea de a atenua senzațiile de durere și a induce senzații plăcute. Un adolescent care stă cu orele lipit de scaun în fața ecranului, uitând să mănânce, să bea apă sau să meargă la baie, are un nivel ridicat de endorfine. Dar sunt și moduri mai sănătoase de a ajunge la această stare de flux și primul care merită amintit este sportul. Nu-i feriți pe copii de activitățile sportive, indiferent cât de fragili ar părea. În plus, singurul ecran implicat în acest tip de activitate e… tabela de marcaj.
Oxitocina, numită și hormonul atașamentului, este asociată în principal cu sentimentele de apropiere, încredere și legătură emoțională între oameni. Tehnologia creează contexte favorabile apariției acestor stări – cum sunt rețelele de socializare, de exemplu – însă experiența autentică are loc în prezența atingerii fizice. Și am observat multe îmbrățișări în timpul școlii de vară la care am participat, multe jocuri de contact care au avut rol în creșterea empatiei și a comportamentelor altruiste, întărind legăturile sociale dintre participanți. Cu toate acestea, cel mai prielnic mediu pentru crearea acestui ingredient esențial bunăstării noastre emoționale rămâne în cadrul familiei – ideal, al familiei extinse, incluzându-i pe bunici.
Planificați-vă cât de multe vizite de joacă, dați-le verișorilor ocazia să se descopere și să se împrietenească.
Serotonina, cunoscută și ca neurotransmițătorul mândriei, este eliberată în situații de succes sau realizare personală, contribuind la senzația de fericire și de satisfacție. Dar ea contribuie și la gestionarea stresului și a anxietății. Organizați în familie un campionat de curățenie a propriei camere, cu premii și podium; realizați experimente științifice, folosind doar ingredientele din casă, concepeți împreună un ziar al familiei – iată câteva activități favorabile secreției de serotonină fără „ajutorul” jocurilor video, de exmplu.
Satisfacerea nevoilor copiilor în absența sau diminuarea accesului la tehnologie implică multe resurse de timp și de atenție din partea părinților, dar poate fi realizată în mod creativ și sustenabil, astfel încât împreună, fără ecran, să devină o stare de fapt la fel de normală ca verificatul telefonului pentru a ști cât e ceasul.
Vara aceasta am fost martora unui fenomen pe care nu-l mai credeam posibil. Timp de două săptămâni, 30 de copii s-au împrietenit, au învățat, s-au distrat și s-au jucat de dimineață până seara împreună, fără ecran, la o școală de vară organizată de Opera pentru Copii. Părinții ne-au fost complici, niciunul dintre copii nu venea de acasă cu telefon, tabletă sau ceas. Nu a fost vorba despre vreo tabără în natură, unde accesul la tehnologie e oricum limitat, ci despre o școală de vară, desfășurată în mediul urban.
Rolul meu a fost de diriginte, adică singurul adult care petrecea timp cu o grupă de copii de dimineața până seara. Pe lângă zecile de „doamnaaa, să știți că X a făcut…” și „doamnaaa, pot să merg la baie?”, pe lângă inevitabilele ciondăneli care apar într-un colectiv cu vârste cuprinse între 7 și 9 ani, am observat comportamente pe care m-aș bucura să le văd și în alte anotimpuri. Și sunt convinsă că absența tehnologiei le-a facilitat.
Adina Iacob, antrenor de minți tinere, licențiață
în Științele Comunicării,
cu un master în Comportament Organizațional