Așa i s-a spus poetei Tatiana Ernuțeanu la publicarea primului volum de poezii: „O blondă care scrie bine”. Între timp, Tatiana este preocupată de viitorul poeziei și de statutul artistului, dar și de singurătate, cu atât mai mult acum, în apropierea Sărbătorilor. Așa că a conceput un set de cărți poștale-colaj pe care l-a denumit „Dă-mi mâinile tale calde”, un îndemn la bunăvoință și toleranță față de cei nostalgici, timizi, introvertiți sau excesiv de sensibili. Cum avem cu toții în preajmă cel puțin o astfel de persoană, demersul este pe cât de surprinzător, pe atât de binevenit.
Mi-au plăcut dintotdeauna cărțile poștale, pe care le admir inclusiv din perspectivă estetică, dar mărturisesc că în ultimii mulți ani le-am folosit doar pe cele în format electronic. Cum de ți-a venit ideea să faci așa ceva? Împărtășim pasiunea pentru cauze pierdute?
Eu sunt o paseistă și un om care crede, din acest unghi, că multe lucruri din trecut ar trebui reintroduse în modul nostru de viață. Simt că, dacă vom pierde emoția, vom pierde mai mult decât unii își pot imagina. Mă deranjează că acest mod de a comunica online, de a trimite totul electronic a atins și zona personală, intimă, a gândurilor, a urărilor… Acestea ar fi trebuit, din punctul meu de vedere, să rămână nealterate de tehnologie. Revenind la ideea mea, dincolo de această motivație, mai există una, aceea pentru care unii dintre noi, cei poate mai sensibili decât ar fi cazul, mai nostalgici, mai introvertiți, mai outside the box, sunt întâmpinați uneori cu ostilitate de cei din jurul nostru. Așadar, „Dă-mi mâinile tale calde”, acest îndemn sub care am conceput seturile de cărți poștale, este de fapt o nevoie, o dorință, un semnal de atragere a atenției pentru a fi primiți cu bunăvoință, cu toleranță, cu căldură. Setul conține 17 cărți poștale, 16 fotografii și un desen, toate reprezentând simbolic solitudinea la care societatea ne condamnă indirect. Sunt imagini ce aparțin unor ani și etape de viață când m-am simțit singură, neînțeleasă, nevalorificată (la modul corect, nu voiam mai mult, dar nici mai puțin). Am gândit acest set ca un kit de profilaxie emoțională pentru cei care, ca mine, vor să trimită acest mesaj lumii. Chiar astăzi am lansat și am postat pe Facebook și Instagram și o serie limitată de cărți poștale-colaj, realizate manual, care pot fi oferite alături de cadouri celor dragi. Fiecare este unică și poate fi, în opinia mea, un cadou artsy, la fel ca și celelalte colaje pe care le fac. Muzeul Guggenheim documentează arta colajului ca pe un mod de manifestare artistică asociată începuturilor modernismului, ce presupune un concept mult mai complex decât simpla alăturare a unor elemente pentru a forma un tot. Sper ca această artă să ajungă să fie privită și în România la fel.
Ești poetă, om de PR și, acum, autoare de cărți poștale. E drept, te încarci mult cu energie din trecut, nostalgia e sursa ta de inspirație – sper că nu singura. În care dintre aceste ipostaze te regăsești pe deplin?
Sunt doar un om care se exprimă. E drept că o dată aleg să mă exprim prin poezie sau eseistică, uneori prin colaje, alteori prin alte modalități vizuale. Nu simt că aparțin unei singure zone, lucru aproape inacceptabil în România, unde ideile preconcepute ne guvernează încă. Aici, un poet trebuie să scrie și atât, un pictor să picteze și atât. Nu există larghețe în gândire. Mulți, prea mulți oameni nu înțeleg că în zona literară sau artistică nu se lucrează nici cu normă, nici în baza unor rigori statuate de ceea ce cred cei de pe margine. Eu mă lovesc de aceste idei „inedite” la tot pasul. Când am publicat prima dată, un „domn” mi-a spus: „O blondă care scrie bine. Bravo”. M-a durut teribil faptul că una ar fi trebui să o excludă pe cealaltă. Apoi, mulți din literatură au considerat ca un om a cărui meserie este PR-ul trebuie suspectat că nu poate scrie bine; la rândul lor, cei din zona de PR au considerat că, dacă am publicat două volume de poezii, nu mai vreau să fac PR. Concluzii fără nicio bază și nicio relevanță. Mai degrabă aș spune despre mine că sunt un om al căutărilor, al experimentării, un om care nu are structura de a se dedica unui singur demers. Sunt câte puțin din toate. Pot asigura însă că tot ceea ce simt să fac este să ofer puțină emoție. Fără emoție nu se poate trăi armonios. Aș putea să o alătur nevoii de hrană, de hidratare, de mișcare, de odihnă.
Târgul de carte Gaudeamus a fost o ocazie pentru diverși editori de a deplânge starea cărții, atât din perspectiva scriitorilor, cât și a cititorilor. Prea puțini scriitori trăiesc din scris, trebuie să facă și altceva ca să se întrețină. Poți fi scriitor cu jumătate de normă sau doar în timpul liber?
Nici vorbă să fii doar scriitor și să supraviețuiești din asta. Frizează ficțiunea. Eu nu știu nici măcar un scriitor care trăiește din asta. Ar fi ideal să existe o astfel de lume, atât de corectă încât scrisul să fie apreciat ca muncă și remunerat ca atare. Întotdeauna scriitorul a fost cumva, învinovățit, eventual, pentru că scrie, prin urmare trebuie să-și asume această vocație, treaba lui, să nu vrea bani că noi nu recunoaștem scrisul drept muncă. Nu e o muncă serioasă. Și artistul la fel. Să meargă să-și facă și el un rost, să-și ia o slujbă ca lumea. Cam acolo suntem ca mentalitate generală. Bineînțeles că există și o categorie de oameni care gândește că fără scriitori, pictori, muzicieni, dansatori etc viața ar fi extrem de aridă. Dar această categorie este mică în comparație cu masele.
Colecția ta de cărți poștale are ca numitor comun singurătatea, un subiect aproape nefrecventabil în perioada aceasta, care e despre prieteni, familie și doar în secundar sau în scopuri de marketing despre cei singuri, în vârstă etc. Suntem foarte conectați în toate felurile, și totuși, din ce în ce mai singuri. Spune-mi despre singurătatea care a generat acel mic manifest care însoțește colecția ta de cărți poștale.
Singurătatea omului modern este mai prezentă astăzi decât oricând, dar este bine nerecunoscută și bine mascată. Cred că această filozofie a gândirii pozitive, pe care mulți o îmbrățișează, este, de fapt, doar o haină cu care își acoperă superficial neîncrederea, nesiguranța, singurătatea și lipsa adevărului. Suntem singuri, foarte singuri. Ce e descurajant este că nici nu realizăm asta. O masă festivă, un brad impresionant, niște ambalaje perfecte cu cadouri cumpărate nu cu gândul la omul căruia i le vom dărui, dacă i-ar plăcea, dacă i s-ar potrivi, ci cu gândul să dea bine – toate acestea nu mi se par decât singuratate. Faptul că totul este exagerat îmi arată doza de artificial și implicit lipsa de autentic și de sinceritate. Pentru mine, căldură înseamnă atenție, timp, empatie. Pe scurt, să fii acolo.