Energia se măsoară în Joules, puterea se măsoară în Watts, iubirea se măsoară în numărul momentelor (sau moNUmentelor) de extaz. Iubirea față de oameni, față de natură, față de plante, păsări, umbre și lumini. Așa și iubirea față de un oraș se măsoară în momentele în care te oprești înmărmurit în fața unui oarecare monument, în fața unei statui, în fața unei clădiri, într-o stație de tramvai, într-un parc istoric. Se măsoară în momentele în care îți rămân privirile pironite pe câte un fragment de oraș, pe câte o piatră sau pe vreo similipiatră (1). Deși orașul pare de multe ori de-a dreptul împietrit, dacă îi arăți bunăvoință, reușești să îl cucerești. Se deschide dincolo de ringul central și îți poate arăta și câteva splendori.
Am pornit în căutarea poveștilor de dragoste. De dragoste între locuitori și oraș, între oraș și cei care l-au construit, cei care l-au îngrijit, cei care l-au iubit și, poate, părăsit. Oraș cu zeci și zeci de straturi, oraș cu construcții de piatră, cu ornamente din fier forjat și de teracotă, cu ulițe șerpuite ce se ascund timide în spatele unor bulevarde cu nume de monarhi. Acesta este al treilea episod din seria #IubeștiBucurești, în care vă lansez invitația de a vă reînnoda relația afectivă cu orașul, de a-l privi altfel și de a vorbi, la propriu, cu el.
Inima Bucureștiului nu a fost dintotdeauna de piatră. Printre primele construcții despre care ne povestesc analele orașului se află „căscioare” din paiantă sau din lemn: construcții fragile în fața incendiilor care mistuiau adesea străzi întregi. De exemplu, pe 9 septembrie 1804 a izbucnit la o „șpițărie” (farmacie) din Șelari un foc care, în 12 ore, a ars Centrul Vechi (inclusiv vechea Curte Domnească) și o bună parte din mahalale. Încă un incendiu care a avut loc pe 23 aprilie 1824 a ars o bună parte din Podul Beilicului (Calea Șerban Vodă de astăzi) și împrejurimile sale, cu 419 case.
Dar focul „cel mare” a avut loc pe 23 martie 1847 și a distrus peste 1.850 de clădiri, o treime din construcțiile orașului, după cum menționa domnitorul Gheorghe Bibescu, „cea mai populată și bogată parte a Bucureștilor”. A fost un punct de cotitură în istoria Capitalei noastre, un reper marcat cu cenușă și fum, care a modificat radical modul de construire: de-atunci încolo, cu adevărat începem să vorbim de sistematizarea oraşului.
Astfel că regulamentele de construcție ce au apărut ulterior au avut ca obiectiv mai ales să ferească urbea de pericolul teribil al incendiilor, pe plan secund fiind celelalte aspecte specific citadine: alinierea, înălțimea, calitatea construcțiilor, igiena și chiar estetica fațadelor. În 1847, cele trei „ocoale” în care a fost împărțit orașul (strămoșii sectoarelor de astăzi) au primit reguli clare: „în centru se puteau construi doar case solide cu un cat sau două, acoperite cu olane sau fier, cu coame de zid, coșuri temeinice, galerii, balcoane de fier, împrejmuiri de zid”, în ocolul al doilea se puteau construi case „din paiantă, dar solid și cu toată lemnăria îngropată în zid”, „se putea ține în prăvălii și iarbă de pușcă, oprită în ocolul întâi”. Un amănunt din acest regulament mi se pare savuros: „Oprite cu totul erau covăceriile (2) și vărăriile (3) și spirturile” (sau spirtoasele), cu excepția celor „ținute de cârciumarii și rachierii pentru lucrarea băuturilor”.
E clar, alcoolul avea un rol grandios de merita să fie menționat în regulamentul orașului. Chiar dacă pornea un incendiu, măcar îi ajuta pe orășeni să-și înece amarul, sau să-și stingă supărarea, după caz. Ocolul al treilea se afla la periferia oraşului și avea un caracter mai degrabă rustic, așa încât se permitea învelirea caselor cu şindrilă şi împrejmuirea curţilor cu uluci, în ciuda pericolului incendiilor. Piatra avea întâietate doar la centru.
La 1 octombrie 1878, Primăria Orașului București a emis un Regulament de construcții și alinieri. Ca reper temporal, ne aflăm după Războiul de Independență și la câțiva ani după ce Georges-Eugène Haussmann (renumitul prefect al Senei pe vremea lui Napoleon al III-lea) reorganizase Parisul în jurul unor bulevarde largi și aerisite, între 1853-1870. Predominant, construcțiile de la stradă și din interiorul curților trebuiau să fie din zid, cu excepția anexelor și a zidurilor despărțitoare, care se puteau face din paiantă. Construcțiile de lemn erau interzise, cu câteva excepții: pavilioane, lucrări de artă, chioșcuri etc. Piatra începe să domine.
Și dacă vorbim de piatră, trebuie neapărat să îl evocăm pe un maestru al pietrei: Emil Wilhelm Becker, arhitect și sculptor. Nu orice sculptor, ci chiar sculptorul Casei Regale a României. A trăit între 1881-1959 și lui îi datorăm câteva povești de iubire pe fațadele din oraș: cele patru muze de pe fațada Palatului Universității din București, ornamentele de pe fațada Băncii Marmorosch-Blank, a „Primăriei de verde” (azi, Primăria Sectorului 1), a clădirii Palatului Ministerului Lucrărilor Publice (azi, Primăria Capitalei).
El ne-a lăsat și o întreagă simbolistică pe frontonul care decorează clădirea Camerei Române de Comerț (fostul Palat al Bursei), reprezentând Industria și pe Hermes, zeul comerțului. Iar printre capodoperele sale se numără statuia „Avântul Țării”, care se află și astăzi în Piața Walter Mărăcineanu, în apropierea Grădinii Cișmigiu din București, dar și sculpturile Palatului Cantacuzino (în prezent, Muzeul Național „George Enescu”, în renovare). Și aici avem iubire: câțiva putti și amorași sprijină blazonul familiei Cantacuzino.
Inima Bucureștiului nu a fost dintotdeauna de piatră. Dar cu siguranță inima lui de piatră este tare frumoasă. Dacă luați străzile la pas, dacă vă uiți cu atenție la fațade, de exemplu la cele decorate în piatră de Becker, mai precis, dacă priviți orașul și pietrele sale la microscop și dacă vă permiteți momente de extaz, orașul nostru e pe drumul cel bun: Joule-ii și Watts-ii lui, energia și puterea lui, au generat iubire.
(1) Material artificial de construcție folosit pentru executarea tencuielilor și care, în forma finală, capătă aspectul pietrei naturale.
(2) Ateliere de fierar.
(3) Locul de unde se extrage piatra de var și unde se află instalațiile pentru fabricarea varului.