Decembrie pulsează dincolo de carne, îmi trag șapca, haina peste oase, peste who in the world am I, peste stomacul plin de E-uri, o petrec să nu mi se vadă slăbiciunea sau vreun sentiment. Persoana apelată este angajată într-o altă posibilitate de a eșua, zice vocea din off.
Un ghem de frici pleacă la plimbare, emoțiile sunt în audiență, pe deasupra o crustă de sarcasm și aroganță, ca o vestă antiglonț. Singura profilaxie, când plec să mă întâlnesc cu femei, e să o fac pe cai mari. E adevărat că de fiecare dată calul dintre pulpe mi s-a înaripat și m-a lăsat baltă, să vin târș-târș. Poate nasul meu proeminent, poate faptul că nu stau picior peste picior, deși port fustă, sau țigaretele pe care le fumez, poate vocea gravă, răgușită, poate clipitul rar, sau privitul frontal în ochi, sau poate garoafa de la butonieră… ceva din toate astea sau altceva, ce îmi scapă interpretării, mă face element ostil în fața celor după care am tânjit întotdeauna: femeile. Ostil, dar nu indiferent, ostil și stimulativ.
Tu nu te coafezi niciodată, de ce? De ce nu-ți scoți caninul palatal? Tu nu mănânci nimic, de ești atât de slabă? Nu te-am văzut niciodată în haine colorate! Te urmăresc pe Instagram, dar ce postări bizare ai!? Mai ia și tu niște kilograme. Ce mușchi pronunțați ai, cred că dormi în sală… Eh, așa e constituția ta, nu vrei să spui.
Copii nu vrei să faci, că trece timpul? Vai, ce picioare subțiri ai? Ai hialuronic în buze, cât? Tu ai sânii puși? Nu (stai să văd, a zis odată o doamnă, și, pac, a și verificat cum verifici un animal, am plâns atunci), de când te știu, ai aceeași coafură, mai schimb-o și tu, ah, cum îți rozi unghiile, vai, nu te doare? Să mergi să-ți pui, că se văd urât.
Fii și tu mai veselă! Ești palidă, pune și tu un fard. Vai, dar ce neagră te faci de la soare, ia-ți o cremă de albire, are la farmacia x, și pune un ruj să te deschidă, nu porți sutien? Ba da, doar în casă și la rendez-vous. Ce chestie, tu nu te pensezi!
Niciodată, un bărbat nu mi-a spus ceva din toate astea, îmi zic în cap, în timp ce îmi strâng haina mai tare, ca și cum aș vrea să o protejez pe Patti Smith.
Mă întorc acasă cu dismorfie. În oglindă, zic precum J. Cocteau: „Mirrors should think longer before they reflect”. Două mâini subțiri ca două coloane de-a dreapta și de-a stânga, două picioare oase și mușchi, stern cu oase, doi ochi mari umezi, mereu umezi, deși medicul mi-a spus că sunt uscați, șolduri androgine, carne, mușchi, și o inimă, acolo, cât cel mai mic pui de melc.
Un corp privit, judecat, analizat, dojenit, sfătuit, condamnat, și în el, acolo, o inimă cât cel mai mic pui de melc. Nu o să mai spun nimic nimănui despre el, îmi zic mereu. Un pui de melc e atât de mic, încât îl poți călca fără să-l observi și apoi nici remușcări n-ai cum să scoți din tine.
300 de lei ședința de terapie, să aud de ani, săptămânal, că nu e cum mă văd, că am percepția deformată, că fetele astea au citit-o pe Virginia Woolf când zicea: „Potrivește pe gustul tău tot ce întâlnești în cale”, dar n-au înțeles că era despre altceva. 300 de lei să învăț că nu e despre mine, ci despre nemulțumirile lor, proiectate în mine. 300 de lei să aud spunând la fiecare ședință: „Tatiana, ești OK! Sunt femei care există pentru a lăsa un semn – tu ești din acelea”, iar eu să nu cred în continuare.
Dar cum să separi arhiva de corp… Eu nu-mi spoliez memoria, nici măcar a pielii. Cele câteva femei care mă acceptă sunt puține, așa cum sunt și clipele mele când nu-mi vine să mă autoflagelez. Aș putea deveni misogină, doar ca mecanism defensiv și de asta mă tem cel mai tare. Dar încă admir numeroase femei.
Era duminică, trei săptămâni în spate, mă plimbam pe Calea Victoriei, unde mă întâlnisem, întâmplător, cu editorul meu, cu care stătusem puțin de vorbă. Eram în mașină când am primit un mesaj pe Instagram. Un mesaj vocal, de la o tipă care îmi place, artist plastic. Ne urmărim reciproc, fără să ne fi văzut live vreodată.
Și mesajul suna așa: „Te-am văzut acum pe Calea Victoriei. Nu te-am interpelat, pentru că erai într-o conversație. Voiam doar să-ți spun că ești foarte frumoasă. Te pup”. Ascult mesajul aproape zilnic, înainte de a ieși, și cred că a fost a cincea oară în viață când o femeie mi-a spus ceva plăcut, fără niciun scop, intenție nici de a mă flata din cine știe de interes meschin punctual, nici de a mă flata pentru a avea ocazia de a adăuga acel „dar” care anulează tot.
Culorile zilei sunt ca într-o pictură de Turner. În Tanger cum o fi azi? Părăsesc realitatea pentru un spațiu mai primitor și mai ofertant și apoi lumea se miră de ce sunt absentă. Nu e absență, e doar prezență altundeva. Revin reproșurile și trasul la răspundere pentru cine sunt.
Am un medic stomatolog-femeie și când ajung la cabinet mă strânge tare de tot în brațe și eu stau ca o pisică, cunosc un medic oftalmolog-femeie pe care n-am văzut-o niciodată live, primesc de la ea, într-un mod atât de sensibil și generos, atâta tandrețe.
Câteva străzi mai departe de casă, există un mic magazin cu bijuterii de autor. Într-o zi am intrat și am admirat o scoică, doar scoica, un mic melc alb, dintr-un colier cu multe alte brizbrizuri. Doamna care vindea a deschis portofelul și mi-a pus în palmă un melc la fel cu cel admirat. „Luați-l, vi-l dăruiesc, îl țineam în portofel degeaba.”
Îl păstrez pe etajeră ca pe un obiect de decor minuscul, care încapsulează un univers, unde cartea de colorat Sinbad Marinarul se amestecă cu obsesia mea de a-mi cumpăra atâtea sailor-caps, cu jumătatea de șifonier bleumarin, cu canapeaua comandată, în nuanța deep-blue, așteptată mai bine de o lună, cu frământările mele blue și cu sentimentul că există și femei care nu mă rănesc.
Cânta Anita – The World’s a Girl, tot ceva cu tapiserie marină, plouă în acest început de iarnă și un miros de mere coapte îmi arată că there are places that we never leave from.