Episodul I. Flori de mină
Regizorul Horia Suru a câștigat Premiul UNITER pentru Regie cu spectacolul „Trilogia minelor”, o piesă în trei episoade pe care, pentru a le vedea, publicul trebuie să meargă la teatru în trei seri consecutive. Un demers recepționat „ciudat, diferit și câteodată problematic”, după cum spune chiar regizorul, dar pe care noi îl considerăm temerar și vă invităm să-l întâmpinați cel puțin cu curiozitate.
Piesa dvs., „Trilogia minelor”, face parte dintr-un gen care se numește teatru-serial: are trei părți, care se joacă în trei seri diferite. Traversăm o perioadă în care filmele-serial își trăiesc probabil apogeul în toată lumea. Ar fi posibil ca teatrul-serial să-și adjudece o felie din această tendință?
„Trilogia minelor” a fost un pariu pe care am mizat împreună cu echipa. Ni se spune că atenția este din ce în ce mai limitată, că trăim cu viteza luminii, că nu aprofundăm nici măcar propriile experiențe și că suntem blocați în cele câteva secunde de story pe rețelele de socializare. De aceea, propunerea pe care i-o facem spectatorului, de a petrece o oră și jumătate la teatru, timp de trei seri consecutive, poate să pară exagerată. Dar am avut și am încredere în magia sălii de teatru, care poate să facă timpul exterior să dispară și să creeze noi conexiuni.
Separat, spectacolele „Trilogiei” lui Csaba Szekeli („Flori de mină”, „Beznă de mină”, „Apă de mină”) au fost montate în diferite teatre, însă este prima dată când „Trilogia” se joacă sub aceeași cupolă. Am găsit în aceste texte un prilej de a studia lumea rurală, aparent simplă, dar definitorie pentru societatea noastră mereu în tranziție, cu un picior blocat într-un trecut pe care nu îl recunoaștem, și cu un picior într-un viitor care ne sperie. Cele trei spectacole pot fi văzute separat, sunt de sine stătătoare, dar pentru a experimenta cu adevărat acest univers sugerez să fie văzute în toate cele trei zile consecutive.
Într-adevăr, traversăm o perioadă în care oamenii devorează pe bandă rulantă seriale de 20 – 30 de minute. Pe de-o parte, înțeleg că după o zi de muncă vrem ca totul să se întâmple pe canapeaua din sufragerie. Dar cred și că un film trebuie văzut la cinema și un spectacol de teatru la teatru. Este un întreg ritual. Trebuie să te îmbraci, să te pregătești, să faci acest drum, să ajungi la timp și să intri în întunericul din sală. Din păcate acolo nu ai telecomanda la tine sau butonul de fast forward. Dar aici se poate crea ceva mai important decât divertismentul facil. O legătură, o discuție care are menirea să ne ajute să înțelegem că sunt mai multe fețe ale aceleiași realități.
Cum a fost primit de public faptul că piesa dvs se joacă în trei seri diferite? Că trebuie să vii la teatru în trei seri succesive?
Ciudat, diferit și câteodată problematic. Evident, majoritatea problemelor sunt legate de timp – e greu să îți asumi că într-o săptămână tu, ca spectator, vei face trei drumuri până la teatru, când îți poți ocupa timpul cu atâtea alte lucruri. Dar cei care au fost în sală până acum și cei care vor accepta în continuare această propunere cu curiozitate și deschidere, cred că vor descoperi un univers complex și o altă experiență pe care o poate oferi teatrul. E ceva special la acest proiect și cred că se creează o chimie între scenă și sală, o călătorie pe care o parcurgem împreună trei zile la rând.
Ați primit Premiul UNITER pentru regie. Ce înseamnă acest premiu pentru dvs., atât din punct de vedere profesional cât și personal?
Înseamnă mult. Înseamnă validarea demersului meu artistic în cei peste 10 ani de când fac regie de teatru. Și încredere că trebuie să continui pe acest drum. Am avut parte de o echipă extraordinară la „Trilogia minelor” și cred că acest premiu este un premiu de echipă, nu neapărat unul personal. Așa că mulțumesc întregii echipe care a muncit pentru ca aceste trei spectacole să existe.
Poate e doar impresia mea, dar simt că teatrul, ca și filmul românesc, nu traversează o perioadă foarte fastă. Ne lipsește un film sau un spectacol mare, care să atragă atenția cum o făceau piesele lui Andrei Șerban, sau avem de-a face cu o inerție – succesele din teatru și film au devenit o obișnuință, ca și pandemia și războiul din Ucraina, și nu mai atrag atenția?
Cu siguranță este o perioadă nefastă pentru teatru și pentru cultură în general. Bugetul alocat culturii anul acesta este la jumătate față de anul trecut, care e și el jumătate din anul precedent și tot așa….și am ajuns, cred, iar la nivelul anului 1990.
Sunt convins că există talent și voință, există spectacole de referință care împotriva tuturor obstacolelor ies la suprafață în fiecare an, dar din păcate fără o predictibilitate bugetară și fără o plasă de siguranță nu pot ajunge la un public larg. Există încă nume care, izolat, sunt voci puternice ale teatrului românesc.
De când ați câștigat Premiul UNITER pentru Regie, s-a schimbat ceva în cariera dvs.? Sau e prea devreme să culegeți roadele?
Nu știu dacă vor exista roade, dar sper că managerii de teatru vor avea în continuare încredere în ceea ce le propun și vor risca împreună cu mine pentru a realiza proiecte ambițioase. Mă bucur de acest premiu pe care îl împart cu echipa minunată de la Teatrul Dramaturgilor, cu care sper să mai lucrez. Și mă onorează că mi-a fost înmânat de doamna Mariana Mihuț. Cu siguranță sunt momente pe care le voi păstra și prețui multă vreme.
Ați fost beneficiarul unor burse de studii în SUA, Franța și Spania. Cu ce v-ați ales de pe urma acestor stagii?
Au fost experiențe deschizătoare de noi orizonturi. Am avut parte de perspective diferite și oameni de un profesionalism feroce – aproape rece, dar absolut necesar pentru performanță. În 2020, în plină pandemie, am avut șansa să fac un spectacol în Egipt, după texte de Jon Fosse, care s-a jucat în cunoscuta Bibliotecă din Alexandria. A fost o ocazie extraordinară într-un teatru foarte frumos.
Fiecare spectacol este o întâlnire de care mă bucur și pe care o prețuiesc. E important pentru mine să ies din zona de confort, să lucrez în medii diferite și să experimentez mai multe feluri de a face teatru.
Spectacolul cu care ați debutat ca regizor la Teatrul Maria Filotti din Brăila se numea „Domnului profesor, cu dragoste”. Aveți un mentor sau o persoană pe care o admirați?
Sunt aproape 11 ani de la acest proiect foarte drag mie și cred că nu m-am schimbat foarte mult. Rămân fidel unor principii și unei conduite de lucru. Încerc să fac spectacole fresh, să caut texte cu care să rezonez eu în primul rând și să (mă) pun în discuție cu lumea într o conversație sinceră. Nu am un mentor, dar admir și apreciez multe personalități artistice pe care le urmăresc și încerc să mă ridic la nivelul lor.
Trecerea de la actorie la regie e un pas firesc, dar pe care nu mulți actori îl fac. Cum de ați decis să deveniți regizor?
Știam din liceu că voi face regie la un moment dat. Am considerat că e prea devreme la 18 ani să mă duc la facultate și mă bucur că am luat ceastă decizie. Facultatea de actorie și cei patru ani pe care i-am petrecut la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, ca actor, m-au ajutat și mă ajută în continuare în felul în care construiesc spectacole.
Ce vă „mână în luptă” – cum zicea Eminescu? Ce vă motivează, cum spunem azi? Ce vă face să mergeți înainte? De ce vă place să faceți ceea ce faceți?
Nu știu dacă îmi place sau nu, dar acesta e felul meu de a fi. Modalitatea prin care îmi exprim părerile și prin care întreb, prin care caut și găsesc răspunsuri. Este drumul meu de a mă înțelege pe mine și pe ceilalți și e o bucurie atunci când echipa și publicul unui spectacol mi se alătură în această călătorie.