E greu de crezut că pe o navă de croazieră cu aproape 1.000 de pasageri la bord și cu câteva sute de membri ai echipajului poți găsi loc și timp doar pentru tine. Și totuși, sunt singur în barul de la etajul zece al pachebotului Celestyal Crystal, ancorat în portul Salonic, și privesc de la aproape 30 de metri înălțime spre clădirea din cărămidă, hipnotizată de soare, a căpităniei.
E ultima zi a croazierei pe Marea Egee pe care am făcut-o la invitația amicilor de la Celestyal Cruises și, în așteptarea debarcării și cu speranța unui zbor fără întârzieri spre casă, am urcat pe puntea zece, la barul Horizons, care noaptea funcționează ca o discotecă animată și colorată pentru a se metamorfoza, ziua, în cel mai placid și mai zen loc de pe vas. Singurul zgomot care se aude este acela al motoarelor care torc molcom la relantiul necesar menținerii „în priză” a sistemelor electrice ale navei.
Acum șase zile aterizam în Salonic, oraș pe care l-am ocolit cu încăpățânare, grăbindu-mă spre plajele din Halkidiki, în fiecare din cei peste zece ani de când merg cu familia în vacanță în Grecia. Ultima dată am fost în 2018 și am fi vrut să revenim anul trecut, dar impredictibilitatea condițiilor de călătorie ne-a făcut să renunțăm.
Anul acesta, pe la mijlocul lui februarie, am primit o surprinzătoare invitație la schi în Grecia, dar totul s-a contramandat după ce rușii au invadat Ucraina. Cum uneori devin ușor prăpăstios, începusem să mă întreb dacă voi mai vedea vreodată Grecia. Și iată-mă acum în Salonic, oraș care cu o săptămână în urmă își lua revanșa pentru că l-am ignorat spunându-mi (aproape) totul despre el prin vorbele celui care mi-a fost ghid preț de o jumătate de zi și mi-a devenit bun amic, Giorgos Adamidis.
N-aș putea spune de ce eram atât de entuziasmat când am ajuns în Salonic. Pe drumul de la aeroport la hotel, într-un Mercedes ușor ostenit, ale cărui ceasuri de bord mărturiseau că revizia a fost depășită cu 13.800 km, eram ca Rain Man în Buick-ul Roadmaster, citind cu voce tare denumirile tuturor firmelor pe care le vedea. Cu singura deosebire că eu ziceam „kalimera” în gând tuturor magazinelor, teraselor și restaurantelor, tuturor afacerilor mici și mari care ne ieșeau în cale.
În compania lui Giorgos, am trecut prin istoria tumultuoasă a Salonicului, de la romani și otomani până la prezentul care îmi înfățișează un oraș tânăr, relaxat, aerisit. Pe unul din pereții impozantei clădiri a universității, un afiș anunță un concert Led Zeppelin Tribute. Peste 40.000 de studenți învață la Universitatea Aristoteliană din Salonic, cea mai mare instituție de învățământ superior a Greciei.
Din White Tower, un reper istoric și arhitectonic al orașului, se vede în deplinătatea splendorii ei zona de promenadă, care se întinde pe aproape cinci kilometri. Cu excepția palmierilor, asemănarea cu Promenade des Anglais din Nisa mi se pare frapantă – hotelurile de acolo, cel puțin Martinez și Palais de la Méditeranée, au aproximativ aceeași arhitectură cu clădirile de aici, din golful Salonic.
Pe seară urcăm la bordul navei de croazieră Celestyal Crystal, care avea să ne facă cunoștință în următoarele zile cu Marea Egee și cu unele dintre cele mai frumoase insule ale ei – Milos, Santorini, Mykonos, Rodos și Creta.
Astăzi un pachebot de peste 150 metri lungime, Crystal a avut o existență tumultuoasă. Construită în anii 80 în șantierele navale Turku din Finlanda, a servit șase ani ca feribot înainte să intre în categoria exclusivistă a vaselor de croazieră (sunt 340 în toată lumea). Capabilă de o viteză maximă de 21 de noduri (aproape 40 km/h), nava are 1300 de cabine care pot găzdui până la 2000 de pasageri deserviți de 600 de membri ai echipajului.
Cabinele sunt de trei tipuri – fără hublou, cu hublou sau fereastră și cu terasă – și sunt repartizate pe cinci dintre cele douăsprezece punți ale navei.
Masa poate fi servită în restaurantele Amalthea sau Olympus – ultimul are meniu a la carte, iar după cină seara poate continua cu un spectacol la Muses Lounge, o partidă de dans în Eros Lounge ori una de poker la cazino – așezământ condus de o româncă.
La bordul navei există spa, sală de fitness și o piscină de mici dimensiuni. Nu ai cum să te plictisești nici dacă insiști. Mai întâi, există acele excursii din porturile de destinație pe care eu unul le recomand cu căldură, în special din cauza ghizilor – oameni extrem de bine pregătiți, îmbibați de informații a căror relevanță merge de la trecutul istoric până la faptul divers cotidian. Desigur, există și opțiunea de a vizita obiectivele turistice pe cont propriu – orice variantă ați alege, nu ratați nicio coborâre la mal. După șapte zile pe mare, fiecare petrecută pe altă insulă, nu pot decât să spun că da, este obositor, dar locurile pe care le-am văzut au fost minunate, lucrurile pe care le-am aflat – extrem de interesante – și orice efort depus în acest scop a fost nesemnificativ și demult uitat, spre deosebite de amintirile care cu siguranță mă vor însoți pentru tot restul vieții.
N-am să vă spun ce să faceți în insule sau ce să mâncați, sunt sigur că fotografiile vă vor face să vă doriți să mergeți în acele locuri și să reveniți iar și iar. Pentru cei care, ca și mine, merg pentru prima dată într-o croazieră, am să punctez câteva elemente practice, după care voi lăsa impresiile de călătorie să preia frâul poveștii.
Ca și la îmbarcarea într-un avion, și pe o navă de croazieră are loc un exercițiu de siguranță. După ce ați găsit vesta de salvare din cabină, trebuie să mergeți pe punte și să identificați locul de adunare și barca de salvare care vă este alocată în caz de urgență.
Tot la îmbarcare primiți un card care este actul dvs de identitate la bord și pe care îl folosiți ori de câte ori aveți nevoie de serviciile oferite pe navă, fie că e vorba de servit masa în restaurante, cocktailuri pe terase sau cumpărături în duty free.
În marea lor majoritate, companionii de călătorie sunt persoane în vârstă. Pensionari care se relaxează după o viață de muncă. Surprinzător sau nu, sunt oameni joviali, politicoși, care dansează pe rupte seară de seară în clubul Eros pentru ca a doua zi să dea piept cu urcușul abrupt, sub un soare necruțător, spre Acropole sau spre situl arheologic din Lindos. Nu pot decât să-i admir pe acești oameni care sfidează artrita sau reumatismul în pași de dans ori luptă pe două fronturi, cu înălțimile și hipertensiunea. Viața e frumoasă și trebuie trăită.
Creta
Una dintre destinațiile de vară favorite ale lumii întregi și una dintre zonele cu o contribuție semnificativă la bugetul Greciei, Creta are 30 de vârfuri montane de peste 2000 de metri înălțime. Cea mai sudică insulă din Marea Egee și cea mai mare și mai populată insulă a Greciei, Creta a fost centrul primei civilizații europene avansate, cea Minoică (2700 – 1420 î. Ch.) – denumită astfel de arheologul britanic Arthur Evans.
Cel mai mare sit arheologic din Creta este Knossos – situat în Heraklion, capitala insulei – un palat din Epoca Bronzului și una dintre așezările de frunte ale perioadei minoice.
Scriitorul Nikos Kazantzakis, autorul lui „Zorba grecul”, de nouă ori nominalizat la Premiul Nobel, este originar din Heraklion – aeroportul din oraș îi poartă numele.
Rhodos
Numărul turiștilor dornici să viziteze situl arheologic de la Lindos, amplasat pe cea de-a patra insulă ca mărime a Greciei, Rhodos, este comparabil cu al celor de la Acropole din Atena. E de înțeles, istoria locurilor, ca și vederea panoramică asupra împrejurimilor sunt copleșitoare.
Impresionant este că mulți călători sunt în vârstă, unii merg în baston, alții pășesc cu dificultate, ba chiar sunt transportați în scaune cu rotile. Cum temperatura depășește 30 de grade Celsius, mulți dintre acești oameni își riscă literalmente viața. Și-o riscă de două ori fiindcă pe anumite porțiuni urcă pe scări fără balustradă – o cădere în gol ar putea fi greu de controlat, ba chiar ar putea fi fatală. Nici vorbă de precauție sau înțelepciune, deși toată lumea se străduiește să ajungă în vârf, pe platoul unde altă dată se afla templul Atenei – zeița înțelepciunii.
Milos
Acasă la Venus – Milos, cea mai sudică dintre insulele Arhipelagului Cicladelor din Marea Egee. Aici un localnic a găsit, în aprilie 1820, celebra statuie fără brațe a lui Venus din Milo.
Santorini
Din depărtare, căsuțele albe, multe și dese, par a fi zăpadă pe culmile dealurilor din Santorini. Un loc aparte, cu o vedere spectaculoasă spre portul Athinios și spre caldera Santorini, este crama Venetsanos, fondată în 1947 și ajunsă între timp primul producător local industrial al insulei. Familia Venetsanos a pus la punct un procedeu unic de procesare a strugurilor, bazat pe gravitație și construcția neconvențională a cramei, care facilitează un consum mic de energie.
Situată la 200 km de Grecia continentală, cu o suprafață de 73 km pătrați și o populație de puțin peste 15.000 de locuitori, Santorini este cea mai mare insulă a unui arhipelag format din rămășițele unei caldere.
Zonele turistice, precum Oia sau Fira, cea mai importantă așezare a insulei, sunt sufocate deja de călătorii stătuți după doi ani de pandemie, deși sezonul e abia la început.
Mykonos
E începutul sezonului oficial (altfel poți vizita Mykonos din aprilie-mai) și localnicii dau cu var alb spațiile dintre pietrele de pe alei. Cu o suprafață de aproape 86 km pătrați, Mykonos, membră de vază a Arhipelagului Cicladelor, e deopotrivă Insula Vânturilor și a distracției.
Dacă o să vi se pară că seamănă cu Veneția, există aici o zonă care chiar așa se cheamă – Mikri Venetia (Mica Veneție), în apropierea faimoaselor mori de vânt – un reper turistic (și instagramabil) al locului. Mykonos își dispută cu Santorini poziția de insulă a jet-setului contemporan, cu numeroase magazine locale și ale marilor branduri și plaje unde ziua te refaci ca iguanele la soare în așteptarea următoarei nopți nebune.
Efes, Turcia
Intrate în patrimoniul cultural UNESCO din 2015, ruinele din Efes sunt unul dintre locurile de pelerinaj favorite ale turiștilor contemporani. Se crede că aici a fost scrisă Evanghelia Sfântului Ioan Botezătorul și tot aici a avut loc unul dintre sinodurile creștine.
Construit de vechii greci, Efes a fost unul dintre cele 12 orașe membre ale Ligii Ioniene. Aici pot fi admirate astăzi vestigiile Bibliotecii lui Celsus, Templul lui Artemis (una dintre cele șapte minuni ale lumii antice), Porțile lui Hercule, templul împăratului roman Hadrian (Efesul a fost cucerit de romani în 129 î. Ch.) și un teatru de dimensiuni impresionante, cu 24.000 de locuri.
După o zi lungă la situl arheologic de la Efes, așteptându-mi tovarășii să se adune la autocar, mă așezasem pe o bancă. Un turc vârstnic vine și mă îmbie cu semne de carte brodate. Foarte frumoase, viu colorate, cu o lucrătură care, dacă e manuală, nu pot să spun decât că trebuie să fie teribil de migăloasă. Îi spun omului că nimeni nu mai citește cărți, toată lumea citește pe un ecran. Deci nu ai nevoie de semne de carte. Îl văd descumpănit: „So, no business…”, zice. Poate oboseala, poate un acces gratuit de infatuare care m-a încercat pe moment m-a făcut să fiu insensibil la faptul că omul îmi oferea un suvenir, o amintire, nu un obiect practic. L-am refuzat chiar și când a coborât prețul de la cinci euro la doi – mai puțin decât bacșișul pe care îl lăsam de obicei la restaurant.
De fapt, mințeam. Aveam cu mine o carte din care citeam seara, în cabina mea de pe vas, înainte să adorm. „Bora Bora”, de Alberto Vazquez-Figueroa – povestea unui vechi popor polinezian care nu cunoștea scrierea și ale cărui cunoștințe erau transmise din generație în generație de așa-numiții Oameni Memorie. Și mă gândesc că Seline și Giorgos și Nikos, ghizii care ne-au îndrumat în această călătorie, sunt urmașii contemporani ai oamenilor-memorie. O varietate pe cale de dispariție, cât timp creierul nostru, cu care ne place să ne mândrim că e cel mai performant computer, e din ce în ce mai puțin solicitat, serviciile sale fiind înlocuite de dispozitive tot mai inteligente.
Cum nu fac parte dintre oamenii-memorie și mă bazez pe tehnologie până la un nivel vecin cu inconștiența, nu e de mirare că am uitat cartea pe vas. Nu știu de ce am impresia că acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă aș fi cumpărat acel semn de carte de la bătrânul turc.
O fi vreun… semn, cine știe?
