La zece ani după ce jurământul lui Mario Draghi de a salva euro “cu orice preț”a devenit realitate, Italia se află din nou în mijlocul unei crize a datoriilor. Cu aceasta, însă, prim-ministrul Italiei și fostul șef al Băncii Centrale Europene (BCE) va avea de furcă mai mult.
Potrivit Reuters, întocmai ca acum o decadă, investitorii se întreabă dacă unele țări din zone euro pot continua să își ducă de la un an la altul datoriile publice, care au crescut în timpul pandemiei și a căror finanțare devine acum mai scumpă pentru că BCE se pregătește să crească dobânzile. De această dată, epicentrul crizei este lipsa creșterii economice a Italiei, mai degrabă decât excesele financiare care au adus problemele Greciei, Portugaliei, Irlandei și Spaniei acum 10 ani. Pentru Italia situația a devenit mult mai instabilă, potrivit Reuters.
Draghi s-a oferit să demisioneze joi, după ce unul dintre partidele din coaliția sa a refuzat să îi dea votul de încredere, însă demisia i-a fost refuzată de șeful statului. Draghi se va adresa parlamentului miercuri, săptămâna viitoare, iar viitorul lui politic continuă să fie incert. “Lucrurile s-au înrăutățit; cât de mult? – este încă dificil de estimat,” a spus Dirk Schumacher, economist la Natixis.
Draghi, 74, numit “Super Mario” datorită carierei sale lungi și recunoscut ca unul care are soluții pentru problemele financiare, este conștient de costurile împrumuturilor țării sale care au crescut în timpul mandatului său de premier de 17 luni, și a mărturisit acest lucru la o conferință de presă ținută cu două luni în urmă. “Aceasta arată că eu nu sunt un scut împotriva tuturor evenimentelor. Sunt un om și astfel de lucruri se întâmplă,” a spus el reporterilor.
Problema mai profundă este faptul că Italia este suficient de mare încât să tragă în jos după ea și restul periferiei zonei euro, iar datoria sa guvernamentală de 2.5 de trilioane de euro ($2.52 trilioane) este mai mare decât a patru țări împreună și în același timp pre mare pentru un plan de salvare.
Acum zece ani, fiind președinte al BCE la acea vreme, Draghi a reinstalat calmul în piață spunând că BCE va face “orice este nevoie” pentru a salva euro – în traducere, cumpărare de obligațiuni ale țărilor aflate în dificultăți. Aceste cuvinte ale sale, spus în 26 iulie 2012, reverberează până în ziua de azi, iar piețele rămân relativ calme, așteptând ca încă o dată, ca acum 10 ani, BCEI să pună capac pe costurile împrumuturilor, inclusiv să emită o nouă schemă de cumpărare de acțiuni.
“Marea problemă este însă faptul că Italia a performat foarte prost la creștere economică în ultimele două decade,” a spusMoritz Kraemer, economist șef la LBBW. “Situația fiscală prezentă nu este cauza, ci consecința acestei slăbiciuni.”
Zarurile s-au întors
Italia nu a fost nevoită niciodată să se lupte cu o criză financiară dată de bula imobiliară, iar problemele sale bugetare au fost mai mici decât cele ale altor țări din zona euro. Așa încât Italia nu a fost nevoită să ceară un plan de salvare de la FMI, de la Comisia Europeană sau de la BCE. Acum se poate să regrete că nu a făcut aceasta.
Aflate sub presiune și susținute de bani de la creditorii internaționali, Portugalia și-a rezolvat problemele bugetare, Spania și Irlanda și-au pus în ordine sectoarele bancare și chiar și Grecia a făcut reforme financiare, inclusiv în sistemul de pensii și în piața muncii. Asemenea eforturi au permis acestor patru țări, în măsuri diferite, să reînceapă creșterea economiilor lor.
Prin contrast, Italia nu a făcut suficient de multe eforturi pentru a da start creșterii economice, deși a operat schimbări în sistemul de pensii, în piața muncii și, sub Draghi, a îmbunătățit – deja notoriu prin lentoarea lui – sistemul juridic. Ca rezultat, Italia plătește acum cel mai mare premium pentru împrumuturi pe piața obligațiunilor după Grecia – o țară care a intrat în default de două ori în ultimii zece ani și încă are rating-uri foarte joase – “junk”.
“Draghi încearcă și a făcut câte ceva aici și acolo, dar nimeni nu este convins în acest moment că tendința de creștere a economiei Italiei este suficient de puternică,” a spus Holger Schmieding, economist la Berenberg.
Ca șef al BCE, Draghi a accentuat în repetate rânduri importanța reformelor fiscale – și a altor reforme – guvernamentale. Dar ca premier al Italiei a trebuit să petreacă mare parte din timp mediind între partidele care au viziuni foarte diferite cu privire la politicile economice, ceea ce înseamnă că subiecte sensibile și importante cum sunt taxele sau reformele pensiilor au fost amânate sau au eșuat pe drum.
Chiar dacă reușește să potolească frământarea politică din acest moment, cu coaliția guvernamentală slăbită în acest moment de diviziuni și cu alegerile generale programate pentru primăvara lui 2023, foarte puțini estimează ca prim-ministrul va reuși să aducă o turnură nouă, pozitivă a lucrurilor. Draghi a finalizat un plan pe care l-a prezentat Uniunii Europene și prin care solicita fonduri de aproape 200 de miliarde de euro pentru recuperare post-pandemie, iar planul său include câteva sute de indicatori de performanță pe care plănuiește să îi atingă dacă i se oferă acești bani. Acești bani, care în fapt reprezintă granturi și împrumuturi ieftine, ar reprezenta o soluție de salvare a Italiei, care, oricum, trebuie să își restrângă propriul buget.
Însă performanțele istorice ale Italiei în utilizarea ajutorului financiar primit de la Bruxelles sunt sumbre. Italia a reușit să cheltuie doar jumătate din fondurile UE în ultimul ciclu bugetar, devenind a doua cea mai lentă țară în această privință, după Spania.
Decade pierdute
Pentru a spune lucrurilor pe nume și pentru a nu-i nedreptăți pe Draghi și pe predecesorii săi, boala Italiei este mult mai veche decât criza financiară globală. PIB-ul său per capita este mai mic acum decât era în urmă cu 20 de ani, când a fost aproape cât cel al Franței sau al Germaniei. În ultimii zece ani toate țările europene au crescut, în afară de Grecia, care însă a scăzut cu mai puțin – ceea ce înseamnă că Italia este cel mai slab performer din bloc.
Tendința de creștere este spre în sus pentru toate țările de la periferia geografică a zonei euro, cu excepția Italiei, arată datele de le Eurostat, preluate de Reuters. Productivitatea Italiei – cât rezultat economic rezultă dintr-o oră muncită sau dintr-un euro investit – a încetat să crească din anii 1990 și, mai mult, de atunci cade continuu. În spatele acestei probleme stă o complexitate de subiecte, dintre care îmbătrânirea rapidă a populației, forță de muncă slab pregătită, un sistem de justiție lent și disfuncțional și lipsa cronică de educație pentru investiții, infrastructură și tehnologie. Multe țări din zona euro au astfel de probleme, dar puține le au pe toate laolaltă, așa cum le are Italia.
Unii economiști, inclusiv profesorul Luigi Zingales de la Chicago Booth School of Business, spun că Italia a pierdut, practic, revoluția digitală și că în țară persistă o boală specific italiană și foarte gravă: aceea a antreprenorilor care optează pentru afaceri mici, de familie, în defavoarea start-up-urilor puternice, tehnologice, care ar putea crește cu ajutorul investitorilor din afara țării.
Prin aderarea la euro, Italia a pierdut și posibilitatea de a rezolva rapid unele probleme financiare, prin valuri de devalorizare a monedei proprii – un truc care a ajutat economia italiană să prospere timp de decade, pentru că și-a făcut exporturile ieftine. “Am ales greșit modelul de creștere în anii 1980,” a spus Francesco Saraceno, profesor de economie la Luiss University din Roma și la Sciences-Po din Paris. “Pentru a răspunde globalizării am încercat să intrăm în concurență cu piețele emergente prin reducerea costurilor, în loc să urmăm exemplul Germaniei și să investim în producție de mare calitate.”