În camera cu reviste mizerabile, cu cei vii și cei morți pe lângă tine, între ratare și show ca o mică vietate neștiutoare, te mângâi pe cap, te înduioșezi, cu coatele pe masă, faci gesturi evazive ca atunci când respingi cu mâna o afirmație nedorită, nu vrei nimic cald, nici măcar călduț, până când lumina unui far trece pe lângă acel obiect aproape uman, primit când căutai într-o noapte o mașină, grăbită să te ducă să-l iei.
Totul se schimbă, se amplifică, se întoarce un spațiu care parcă și acum ți-ar aparține. Invizibilul îți cască ochii până la genunchi, ești, nu ești, ploaia îți spală ferestrele, se scurge peste lăzile de gunoi de afară, totul se udă, până și memoria ta devine lichidă. Zici la dracu’, viața trece pe lângă mine, mai iei o gură de cafea rece, întorci pentru a zecea oară privirea spre obiect și te gândești că viața netrăită e o boală de care se scapă cu greu, cum zicea defunctul Jung.
Îți amintești un tablou al unui pictor olandez, privit pe ecran, când cineva, cu care îl priveai, de la alt capăt, a zis: noi doi. Am evitat să punctez cu nume și tabloul, și pictorul, pentru că unele lucruri sunt în zonele mele secrete, atât de secrete, aproape niște zone cu denumire protejată, la fel cum nu răspund întrebării întotdeauna comutate, la orice interviu pe care îl primesc, despre „referința” poemelor mele.
Mă întorc la pictor, la ploaia asta de primăvară interminabilă, la obiectul mic alb și etern, luminat de far, la viața netrăită, într-un fel, mă întorc la mine. Ți se spune că ești fericită, și tu zici sunt fericită și repeți o replică dintr-un film: in the loneliness of New York bla bla bla… apoi ușa apartamentului de vizavi rupe visul și vezi cum cad imperiile pe ecran, apoi afli că flamingii vor avea șanse mai mari la împerecheat cu cât sunt mai roz, și mai roz devin cu cât vor mânca mai multe alge roșiatice, închei totul cu semnul bunăstării făcut în aer și spui vor veni și zile mai bune.
Am reîntâlnit tabloul de curând, în Museum More, la o oră jumătate cu trenul de Amsterdam. Aceeași tristețe, aceeași decadență, nimic schimbat. Nimic schimbat la nivel de percepție, nimic schimbat la nivel de autonomie sentimentală, nimic schimbat în mine, un pahar de tărie, un sendviș în Bukowski Bar și Amsterdamul îmi arată că timpul e un bun comediant.
Acest oraș este frumos la ora prânzului, când mergi spre hotel, fluierând, cu părul în vânt ca un steag și când te gândești la el ca la un bărbat pe care nu l-ai văzut niciodată făcându-și o valiză pentru vacanță. Oare își pune pijama în ea, cărți, lanternă, unghieră, rebus, o oglindă, să îi putem vedea privirea… De ce m-oi întreba, nu știu, că nu o să aflu în veci, lui nu îi plăceau vacanțele, îți zici să te încurajezi.
Până și lucrurile mai puțin frumoase au primit în timp finisajul unei pile și, așa șlefuite, de acum strălucitoare, au ieșit din câmpul celor care nu-ți plăceau, zici, mai iei o gură de cafea, singură pe canapea, fără nicio pisică lângă tine.
Mă preocupă atâtea. Printre ele, la ce oi fi bună pe lumea asta posibilă… Terapeutul meu îmi spune numai lucruri frumoase despre mine, de aproape un deceniu, pe cele rele le știu, nu e nevoie să mi le reamintească cineva o dată pe săptămână. În copilărie, îmi plăcea să distrug păpușile altora, banii din casă, castelul de pietre din fața blocului, bucuria celorlalți, la nivel de speranță nu învățasem încă să operez.
Revenisem în București după o lungă ședere în alt oraș, când îmi spusesem clar și scurt că trebuie să mă schimb. Trebuie să devin Adriana, Anca, Andreea, Alina, orice femeie pe care o cunoscusem și care ar fi putut reprezenta un exponent al normalității sub toate aspectele ei. Era necesar să intru într-o categorie majoritară, să anulez, să imprim o existență plată, știu că îmi spuneam că de pe margine orice pietricică aruncată într-o apă va face cercuri nenumărate, așa că mă voi muta în interior, că va trebui să las gândirea selectivă cât mai rar să invadeze mintea, că pot lucra la un nivel cât mai profund, prefăcându-mă, până voi construi o altă persoană.
De acolo s-ar fi putut pleca în viață pe orice cale, doar să fiu atentă să rămână terestră, spre liniște, liniștea aia necunoscută de mine vreodată, lipsa aia de frământare permanentă, disecarea, expandarea oricărui detaliu, până la isterie. O perioadă, am respectat această înțelegere cu mine, aproape spartan, trebuia să devin alta, trebuia să fiu acceptată, am purtat haine colorate, am încercat și cu dantela, de mi-era silă să-mi privesc și corpul în oglindă așa, am încercat să mă intoxic cu muzica modernă, am încercat să mănânc până și salata cu furculița, din vârful buzelor, așa cum fac toate domnișoarele de secol XXI… da’ ce n-am făcut… am avut și bucle de câteva ori, am dat și tag-uri în locații bine cotate. Eram la un pas să mă și fardez, dacă asta era necesar… M-am negat cât am putut de mult. Ziceam cine are nevoie de complicații, cine vrea o femeie pe care nu poate paria, cine vrea intensități de-astea din alte lumi, cine mai e dispus să-și înfigă dinții într-o roșie, pe bordură, lângă tine, cine, cine, cine mai crede că nu se poate trăi fără muzică…
Am reușit, într-un final, să obțin ceva, o depresie cu somatizări și other interesting things. În Amsterdam, e vânt puternic, se vede Red Light Secrets, am fost în Concerto Store, să caut Tindersticks cu Let’s Pretend. E un love song de care nu am legată nicio amintire concretă, dar e un loc de întâlnire al amintirilor.
Am scris, am șters, am tremurat de nervi pentru un ideal, m-au apucat pretențiile vieții vieților, cu privire la nivelul meu de cunoaștere și scriere și m-am uitat la mine prin pereții de sticlă ai unui magazin. Aceeași tristețe, aceeași decadență, nimic schimbat. Nimic schimbat la nivel de percepție, nimic schimbat la nivel de autonomie sentimentală, nimic schimbat în mine, un pahar de tărie, un sendviș în Bukowski Bar și Amsterdamul îmi arată că timpul e un bun comediant.