Pare cea mai periculoasă formă de mișcare și, cu toate acestea, copiii sunt fascinați! Este confundat cu acrobația și asociat des cu personalitatea rebelă și ușor inconștientă, dar în realitate este un sport de sine stătător care antrenează atât aptitudini fizice, cât și emoționale și mentale. Am povestit despre Parkour cu Vlad Socol, singurul antrenor certificat din țară, despre cum îmbină acest sport noțiuni fizice și filosofice din artele marțiale, gimnastică, depășiri obstacole, coregrafie și exerciții militare și cum poate modela mintea și limitele copiilor.
Parkour – ce este, de când a apărut acest sport care este mai puțin cunoscut la noi?
Parkour este o disciplină a mișcării ce presupune depășirea rapidă, acrobatică sau coregrafică a obstacolelor prin folosirea propriilor abilități fizice și mentale. Inițial ca o metodă de antrenament militar dezvoltată de George Herbert (parcours), apoi ca o practică sportivă preluată de David Belle de la tatăl său Raymond Belle, parkour a devenit o formă de mișcare complexă, urbană, ce are la bază noțiuni fizice și filosofice din artele marțiale, gimnastică, depășiri obstacole, coregrafie și exerciții militare.
Deseori parkour este asociat și cu termenul Freerun, care multă vreme a fost privit ca o latură acrobatică din parkour, cu toate că în realitate este o latură mai coregrafică, creativă. Dacă prin parkour înțelegem concret să ajungem cât mai rapid și eficient din punctul A în punctul B prin propriile forțe, prin freerun explorăm latura artistică, coregrafică.
Disciplina „parkour” a devenit cunoscută după o apariție televizată a grupului de parkour Yamakasi (fondat de David Belle și Sebastien Foucan). A pătruns în spațiul românesc după ce filmul Yamakasi (2001) a fost lansat pe ecrane și prin el au fost portretizate abilitățile fizice ale practicanților (traceurilor). În scurt timp au apărut și grupuri de practicanți care se antrenau pentru a face mișcările/provocările văzute în film. Odată cu accesul la internet au apărut diverse provocări (alergare pe pereți, acrobații, salturi peste goluri de peste 3 m lungime, sărituri de la înălțimi de peste 3-4 m etc). Ulterior, antrenamentele naționale (jam-uri) organizate de primele asociații de parkour aduceau în același loc practicanți care își împărtășeau cunoștințele de parkour și își lansau provocări. La scurt timp după ce am devenit interesat de parkour am început să alerg pe pereți împreună cu un prieten și apoi am învățat să fac wallbackflip (flip pe spate la un perete) în cadrul unui jam național.
Care sunt aptitudinile care pot fi dezvoltate practicând acest sport?
Pe lângă cele fizice (forță, mobilitate, agilitate, anduranță) se adaugă cele mentale (adaptabilitate, creativitate, planificare) și cele emoționale (autocunoaștere, depășiri sau conștientizări frici/blocaje, creșterea toleranței la stres).
Ce abilități deprinse în acest tip de sport pot fi transpuse în viața de zi cu zi?
De regulă, pentru mulți practicanți, parkourul a devenit un stil de viață, în principal pentru că filosofia din spatele disciplinei poate fi aplicată și în alte contexte non-sportive. Obstacolele confruntate de traceuri sunt și interne, și externe, și fizice, și mentale/emoționale, și din provocările rezultate traceurii își preiau multe insighturi.
Una din abilități este problem solving, care în parkour se traduce prin depășirea unui obstacol/provocări. Când depășesc un obstacol eu adopt o abordare progresivă: testez aderența, rezistența obstacolului, vizualizez mental cum fac saltul/depășirea, gândesc pașii necesari (avânt, lansare, poziția mâinilor, a corpului, mișcarea în aer, aterizarea, ieșirea din mișcare), apoi testez fiecare pas și fac ajustări cu fiecare încercare. Asta îmi pregătește mintea, corpul și starea de spirit pentru salt. Cu cât înțeleg mai bine datele provocării, ce ecou creează în mine și ce acțiuni pot urma ca să o depășesc, cu atât o pot soluționa mai ușor. Aceeași abordare o folosesc și la alte aspecte din viață (desfășurare proiecte, organizare evenimente etc.). Mens sana in corpore sano. Alte abilități pe care copiii le pot dobândi sunt: depășirea fricilor prin ajustarea riscurilor și depășirea propriilor limite fizice și mentale (ambele aduc cu ele o creștere a stimei de sine), colaborarea cu ceilalți practicanți, respectul reciproc (atât pentru propriile abilități și limite, cât și pentru ale celorlalți), răbdarea, atenția la detalii, concentrarea, gestionarea conflictelor (interioare și exterioare) etc.
De la ce vârstă poate veni un copil la sală și unde se desfășoară antrenamentele?
Vârsta e un factor variabil, pentru că depinde de evoluția fiecăruia, atât emoțională, cât și fizică. Sunt copii de 5 ani care se mișcă super bine, însă nu au reziliență emoțională la eșec, și sunt copii de 10 ani care au răbdare cu ei în ciuda competențelor fizice. Preponderent ține de antrenor de la ce vârstă acceptă cursanți, în funcție de propria experiență de lucru, eu personal lucrând cu copii de la 6 ani, tocmai datorită unei experiențe pedagogice anterioare.
Totuși, cu cât copiii sunt mai maturi emoțional, cu atât vor deprinde mai ușor noțiunile teoretice/filosofice/tehnice, iar cu cât sunt mai dezvoltați fizic, cu atât vor deprinde mai rapid mișcările de parkour și freerun. Am întâlnit antrenori care lucrează cu copii de la 2-3 ani și de asemenea antrenori care preferă practicanți care se apropie de adolescență, datorită gândirii abstracte pe care și-o dezvoltă la acest prag al vârstei.
Antrenamentele de parkour au loc în general în orice condiții, pentru că astfel corpul și mintea învață să trateze exteriorul ca pe un alt obstacol, fie că e vorba de ploaie, frig, umezeală, zăpadă, gălăgie, liniște, aglomerație sau căldură. Cu toate acestea, excesele sunt evitate, prin urmare în condiții extreme (ploaie torențială, temperaturi sub -10 grade sau peste 35 grade), în cazul copiilor mai ales, antrenamentele au loc indoor.
Cărui tip de personalitate i se potrivește acest tip de sport?
În general oricărui tip de personalitate, însă am rețineri privind persoanele foarte temătoare, reckless sau orientate spre vandalism. O persoană cu foarte multe frici va avea nevoie de suport emoțional înainte de a putea exersa mișcări de parkour, pentru că chiar și o provocare relativ ușoară poate declanșa și alte amintiri posibil traumatizante. În contrast, o persoană reckless nu va ține cont de niciun risc sau de niciun mesaj pe care îl primește de la corpul și mintea sa, iar șansele de accidentare sunt foarte crescute la cazurile de acest fel. În cealaltă temă, o persoană care înțelege parkour drept o cale prin care poate produce pagube este total în direcția opusă față de ceea ce această disciplină oferă și presupune.
Este un sport pentru copiii motrici sau dobândesc motricitate practicând? Este un sport periculos?
Mișcările de parkour solicită majoritatea grupelor musculare, drept urmare cu cât se adună mai multe antrenamente cu atât cresc și competențele fizice (forță, coordonare, mobilitate, agilitate, anduranță etc.). Pentru această disciplină este nevoie să ai un corp bine pregătit pentru efort, dar asta nu înseamnă că nu poate fi dezvoltat în timpul antrenamentelor de parkour. Drept urmare, cu cât traceurul este mai apt fizic, dar și emoțional, cu atât practica îi va fi mai ușoară și mai sănătoasă.
Dacă practicanții nu au o bază decentă la nivel fizic, în mod automat vor avea dificultăți în a putea deprinde și aplica tehnicile de mișcare, iar mai târziu asta se va observa prin uzura articulațiilor. Acest aspect, cumulat peste o pregătire mentală/emoțională precară, poate expune practicantul la accidentări sau condiții medicale grave (ex: fracturi, dureri articulare ca urmare a posturei incorecte la anumite mișcări etc.).
Parkour poate fi o disciplină periculoasă, iar asta ține strict de experiența și gradul de expunere la risc pe care îl adoptă traceurul. În orice sport există accidentări, mai ales în cele competitive, iar subiectul competiției în comunitatea internațională de parkour este unul amplu discutat. În ordinea asta de idei, filosofia din spatele disciplinei parkour are la bază un principiu non-competitiv. Traceurul nu caută să își forțeze limitele, ci să și le largească, tocmai pentru a evita accidentările, pentru că ideea din spate este să fii durabil, rezistent pe o perioadă lungă de timp. Practicantul nu încearcă să demonstreze ce știe să facă, ci mai degrabă e curios de ceea ce poate face.
Este un sport practicat mai mult de băieți?
Deși sunt multe atlete traceuri în comunitatea internațională și inclusiv la noi în țară, majoritatea e formată din băieți. Cu toate acestea, parkour este destinat în egală măsură ambelor sexe, tocmai pentru că atenția cade pe modul în care practicantul/practicanta se poate mișca cu propriul corp.
Cea mai importantă lecție pe care o învață copilul practicând parkour este…?
Că se află în control față de propriul corp și că e suficient de puternic să își depășească propriile limite și frici.
Unde poate ajunge un copil pasionat de acest sport/ stil de mișcare? În cazul în care copilul devine pasionat de acest sport și vrea să facă performanță, care sunt variantele optime pentru el?
Momentan sunt competiții internaționale de parkour la care poate participa, dar la acest moment comunitatea de parkour din țară este împărțită privind latura competitivă, din motivele enumerate mai sus. Parkourul este mai degrabă un instrument ce poate fi folosit în orice aspect al vieții, fie și în cadrul oricărei competiții sportive, însă o competiție de parkour propriu-zisă nu are sens câtă vreme ideea din spate e să fii, în cel mai bun caz, în competiție cu tine.
Corpurile, experiențele (atât de practică, dar și de viață), fricile, mentalitățile, contextele sociale – aceste elemente ale fiecărui practicant sunt părți integrante în practica parkour, iar într-o competiție sunt reduse la un premiu/notă/rezultat care reduce din valoarea lor. Dacă un practicant lucrează la o provocare și a reușit să o depășească odată, conform filosofiei din spate, nu e considerată o realizare decât dacă poate să o facă fără efort în mod repetat (ex. 10 ori). E prioritizată calitatea mișcării mai mult decât cantitatea.
Parcul Parkour
Împreună cu părinții cursanților am pus la cale un proiect de construire a unui parc de parkour, sponsorizat din bugetul primăriei locale prin propunerile bugetărilor participative. Motivația a apărut ca răspuns la diversele obstacole întâmpinate în toți anii de practică. Dintre acestea, la două am observat o accentuare în ultima perioadă:
1. Locul de antrenament. Fiind un loc public, traficul pietonal reprezintă un obstacol față de care trebuie să ținem cont când ne antrenăm. Acest aspect nutrește o latură aparte din disciplina noastră – respectul pentru cei din jur și pentru zona de antrenament, mai puțin momentele dificile când practica mișcării în sine este văzută drept deranjantă de către unii din public, din varii motive (le întrerupe rutina de jogging, au impresia că ne vom accidenta, consideră că distrugem/vandalizăm locul etc.) și ne abordează într-un mod inadecvat. Motivele de acest tip apar preponderent în urma unei neînțelegeri propriu-zise a disciplinei parkour, astfel că un loc dedicat pentru antrenament nu doar că ar fi benefic pentru toți cei care doresc să înțeleagă mai bine despre ce este vorba în parkour, dar și pentru cei care vor pur și simplu să se antreneze într-un loc în care să nu se simtă inadecvați/excluși/factor perturbator pentru alții.
2. Curățenia și ordinea. În disciplina noastră locul de antrenament este spațiul prin care ne exprimăm, drept urmare avem grijă ca acel loc să fie curat, îngrijit și întreg. În ultima perioadă am strâns, singur și împreună cu practicanții, saci întregi de gunoaie din locul de antrenament, pentru a putea exersa mișcările într-un loc câtuși de puțin curat. Tind să cred că un loc de antrenament special amenajat pentru parkour va fi păstrat mult mai curat decât locurile publice.
Proiectul a fost supus voturilor și a fost aprobat de către primărie, în prezent așteptăm și acțiunea consiliului local pentru a demara lucrările de execuție.