Tihnă, odaie, prunc, colb, amănunte, a te frânge, nebănuit, cuvintele preferate ale unui om terminat. În camera secolului s-au aprins luminile, lumânarea–primăvară și deznădejdea. S-a făcut patul, s-a șters praful, s-a șters și omul de pe geam și a fugit în niște brațe.
Nu plânge, a zis gardianul care mă păzește! Și cana s-a spart de gresie. Cioburile – graniță dintre a fost și nu mai este – au fost puține, cam cât gândurile din ultima vreme. Gândurile nu au fost graniță la nimic, în schimb, gândurile sunt. Pe mâna mea dreaptă a apărut un semn, încă unul pe sân și unele pe coaste. De la ulei, ulei încins, așa cum am fost și eu cândva, numai că eu nu am rănit pe nimeni. Am fost un ulei unduios, nehotărât, sclipitor și care nu-și știa niciodată traiectoria. N-am fost, e drept, niciun ulei de pus pe rană. Când curgeam, mă duceam până la marginea prăpastiei, a oaselor și a speranței. Am curs pe fețe și corpuri, pe covoare și nisip, pe mașini și pe ziduri, pe cabine telefonice și m-am lăsat înghițită doar o dată.
Nu plânge. Te iubesc și doar pe tine te am, a zis, și capul meu s-a făcut țăndări. Și lumânarea-primăvară a zâmbit aprobator.
Dar etajul trei a fost închiriat, nu știți? Neșansa l-a cuprins. Era cochetă și mirosea a leuștean. Ba nu, a busuioc. Știu și parfumul! Se numea Basilico & Fellini. Avea un pahar de vin în mână și dresuri de mătase cu dungă. Glezne fine, genunchi ascuțiți, coate ca ale lui Oblio și spunea că vița-de-vie, prin strugurii ei dulci, are bucuria soarelui în ea și cine îi mănâncă boabele va avea, de asemenea, bucuria soarelui în el. Proprietarul s-a topit și a cedat. I-a anunțat pe ceilalți chiriași că vor fi nevoiți să se care, care cu pacea, care cu pofta, care cu ce poate.
Nu plânge, a zis Shazamul. În mine, sunt multe. Sunt toate cotele apelor ridicate și toate semnele unui trecut glorios, despre care nu știai până azi. Scrolează în mine, amintește-ți taxiul galben, rochia din catifea neagră cu picouri argintii, palma ta pe geam, viitorul la drepta, dar tu ai mers înainte. Eu sunt singurul depozit care dă pe datorie. Orice patimă poate fi achiziționată pe carnet, alături de napolitane și pixuri Bic.
Nu plânge, a zis Sivert Høyem. Cineva așteaptă să bea apă din clavicula ta. Bucătăriile vor uita, și tu la fel. Nu plânge, a zis Dave Gahan. I dreamt of us in another life/One we’ve never reached.
Nu plânge, a zis David Bowie. Berlinul te așteaptă. Ai haină de blană berlineză, ochelari de soare Christian Roth, guvizi vei găsi în toate tavernele turcilor, unde se și fumează, și ai o intrare liberă, de la mine, în Berghain. E gri totul ca în filmul tău preferat, Giacometti, plouă des și, dacă vei fi suficient de rebelă, vei intra într-o gașcă de skinheads.
Nu plânge! – a zis Anthony Bourdain –, tu nu ești eu.
Nu plânge! – a zis Amos Oz –, și nu te mai transpune. Asta era necesar doar pentru cei care stârnesc războaie. Eu lor le-am zis asta. Tu ești însuși războiul. Te vor salva ceilalți. Tu ai steagul alb!
Nu plânge! – se crapă de ziuă. Ha! Ziua se crapă, tu te frângi și tuturor li se rupe. Taie-ți părul și o să ți se schimbe destinul. Precaută ca o pisică beduină, caut. Vocea lila a mamei nu pătrunde prin fisurile realității.
Nu plânge, au zis paharele din cristal. Se poate trăi fragil și plin până la buză. Dacă dai pe dinafară, ești doar zăpadă topită. Ce, n-ai gustat niciodată zăpadă!? N-ai scos niciodată limba să te ningă pe ea?
Bună seara! – vorbește o cunoștință de-a vecinei mele. Nu mai plânge! – o să te întregești. O spune în gând, discret, nesigur. Urechile mele sunt astupate cu alge și noroi și de ce postezi poze cu tine în ipostaze sexy? Creezi confuzie. Din nesiguranță, din infatuare, din pierderi, din milă, din nisipul rămas în scoici, din anvelopa în care trăiești, din piatra funerară pe care o dorești gri și mată, din simțurile netocite, din curelele slabe care nu te țin, din neoane, din ce nu te mai sprijină, din casele care nu te-au asimilat niciodată, din constelația alunițelor de pe mâna stângă, din indiferența paternă, din pariuri, din petrosin, din ceară, din bomboanele de bumbac ce lasă pieptul la vedere, din resturile unei ierni, din abuz de sine, din autoobiectificare, din guma cu care mă lipesc atât de ușor.
Vezi, tu! Oamenii sunt mașini care trec prin inima ta. Leagă-ți pietre de mâini, îmbracă-te cu rochia din muselină, bagă câteva caramele în buzunarele trenciului, zâmbește și intră în apă. Vei face o figură frumoasă. Doar acolo ai putea să mai fii schiorul zâmbitor de pe pachetele de Carpați și lasă un bilet pe un copac: sap puțuri la mare adâncime! Ha! Exploatează-ți patetismul care te-a consacrat și spune aici, acum, că te emoționează Antena Satelor și că ești capabilă să decazi atât de mult, încât nici nu-și pot imagina Hortensia Papadat-Bengescu și toate feministele din Berlin. Recunoaște că-ți place la tine tot atât de mult, în aceeași măsură cu tortura pe care ți-o aplici. Recunoaște, de câte ori nu te-ai scuipat de deochi sau nu și de câte ori nu ți-ai sărutat singură genunchiul!
În sentimentul sisific al încercării, nu mi-am dat seama ce bărbați prefer, ce e așa excitant în cuvântul „măi”, de ce am avut farmec, și nu disciplină, și de ce inginerii nu-ți lasă mesaje pe asfalt…
Lumea dă interviuri ca să adopte o pisică. Eu sunt pisica supremă. Dead Combo & Feat Marc Ribot într-o fereastră, în alta – teiul, și în toate – prietenii-fulgarine. Acum două veri, când s-a oprit fântâna din parc, m-am simțit dezbrăcată, ieri, când vorbeam cu un prieten la telefon, am simțit miros de brad. Sunt semne promițătoare. Altfel, am stat cuminte. Am băut cafea fără tine în gând. Mi-a lipsit absența. Locul gol provoacă. Un scaun gol invită, și o mână întinsă îndepărtează.
Să știi, fata Moșului!
Și fata Moșului a deschis gura mare și l-a înghițit.