Când vine vorba de politică monetară, ei o înțeleg pe dos, mulțumită ideilor greșit interpretate ale lui John Maynard Keynes. Înaintea lui Keynes și a colegilor săi care îi împărtășeau viziunea, economiștii înțelegeau faptul că economia reală era creația produselor și a serviciilor. Banii erau simbolul economiei. Reprezentau ceea ce oamenii produseseră. Banii înlesneau comerțul.
Capacitatea oamenilor de a face comerț a fost factorul prin care am atins standarde de viață mai ridicate. Banii măsoară bogăția, dar nu sunt însăși aceasta. Ei sunt o revendicare a produselor și serviciilor pe care oamenii le-au creat. De aceea falsificarea este ilegală; este furt. Dar când o face guvernul se cheamă relaxare cantitativă sau stimulent.
Banii reflectă ceea ce facem în piață. Dar în loc să recunoască un adevăr elementar, Keynes postula exact opusul. După modul său de a gândi, banii controlează economia. Schimbă sursa și poți schimba performanța economiei, exact așa cum un termostat controlează temperatura camerei. Guvernul, și nu piața, este adevărata forță motrice a comerțului. Alți „actori economici”, cum sunt investitorii în capital de risc și antreprenorii au roluri secundare; aceștia abia dacă răspund semnalelor oficialilor guvernului și ale bancherilor centrali. (În timp ce monetariștii se concentrau exclusiv asupra proviziilor de bani, Keynes considera de ajutor utilizarea instrumentelor fiscale, precum cheltuielile și impozitele, pentru a ghida economia. Totuși, el și acoliții săi nu aveau o concepție despre impozite ca fiind o barieră pentru activitatea comercială; ei pur și simplu le vedeau ca pe o modalitate de a controla puterea de achiziție a economiei, sau de a „acumula cerere”).
Keynes împărtășea un punct de vedere cu economiștii clasici: vedeau economia ca pe o mașinărie care ar trebui să funcționeze impecabil. Așa-zisele cicluri ale afacerii –boom-uri și ratări – erau fenomene ce trebuiau studiate pentru a fi eliminate. Clasiciștii credeau că reglementările guvernamentale minime, nivelurile prudente ale cheltuielilor guvernamentale, un standard al aurului, impozitele mici și o „competiție perfectă” între afaceri vor rezolva problema. Cultul lui Keynes credea că piețele libere erau inerent instabile, capitaliștii își erau proprii dușmani și oficialii isteți ai guvernului, cum era Keynes, erau necesari pentru a-i salva pe oamenii de afaceri de ei înșiși.
Joseph Schumpeter considera că, atât clasiciștii cât și monetariștii, se înșală amarnic când privesc economia ca pe un ceas. Pentru el ,,echilibrul” nu există. Piața s-a schimbat mereu; ritmul o să varieze, dar lucrurile nu au stat niciodată încremenite. Noile metode, invențiile și rata constantă de îmbunătățire a lucrurilor existente au însemnat că oficialii guvernanți nu au putut conduce economia ca pe o mașină.
Topul celor mai bogați americani realizat de Forbes și topul miliardarilor lumii demonstrează că Schumpeter a avut dreptate. „Actorii economiei” sunt forța motrice. Guvernul poate fie să stânjenească activitățile acestora, fie să creeze un mediu în care ei se pot dezvolta și înflori.
Majoritatea guvernelor nu suportă adevărul faptului că oamenii din topurile noastre sunt esențiali pentru prosperitate și standardul ridicat de viață. Guvernul vrea beneficiiile pe care oameni ca aceștia le creează, dar nu vrea ca cineva să se îmbogățească din procesul pe care beneficiile îl presupun.
Traducere și adaptare de Alexandru Rotariu