Și ce dacă ai ieșit să dai zăpada din fața blocului, nu vezi că oricum ninge? O să vină și la noi pe străduță mașinile de deszăpezire!
Și ce dacă se oferă MApN să ajute la căutarea avionului căzut? Nu ne ocupăm noi, la ROMATSA, de situație, e treaba Inspectoraului pentru Situații de Urgență Alba!
Și ce dacă și-a dat demisia unul sau altul? O să îl întoarcă de la groapă asta pe vreunul?
Și ce dacă vin alții la putere? Toți sunt o apă și un pământ!
Și ce dacă sunt serios în afaceri? Nu am nicio șansă să câștig o licitație și mă scot de pe piață evazioniștii ăștia!
Și ce dacă vin manageri privați la firmele de stat? Nu vezi că nu sunt în stare să facă nimic bun?
Și ce dacă a donat Țiriac avionul? A donat avionul ca să fie scutit de impozite!
Plătește el reparațiile, întreținerea avionului respectiv după ce l-a donat? Asta înseamnă donație adevărată!
Sunt câteva mostre recente ale marii drame pe care o trăim, într-o țară tot mai ruptă și mai atomizată, o entropie care, din păcate, nu naște nicio capodoperă, ci doar adâncește haosul (entropie estetică = stare de dezordine, de repartizare întâmplătoare a elementelor din care ia naștere opera de artă prin intervenția creatoare a artistului, conform variantei din 1986 a dicționarului de neologisme, citat de dexonline.ro).
În lipsa unor lideri acceptați din punct de vedere moral sau măcar a unor ancore ale bunului simț ajungem, inevitabil, la radicalizarea discursului și la violența de limbaj (ați observat cum lumea se împarte tot mai mult între „ai noștri” și „ai lor”, iar dacă nu ești „cu noi”, cu siguranță că ești „cu ceilalți”?). Și nimic bun nu poate ieși din asta; nimic bun nu a ieșit vreodată dintr-o dispută în care puterea argumentului depinde de volumul cu care acesta este rostit!
Ar fi fost un efort atât de mare pentru premier să renunțe la câteva episoade din viața sa privată pentru a fi mai implicat (fie și emoțional) în crize naționale precum cea a accidentului aviatic sau codul roșu?
Ar fi fost un efort atât de mare pentru stâlpii familiei să amâne șnițelul de duminică și să iasă în fața caselor pentru a curăța, dacă nu întreaga zonă dintre blocuri, măcar trotuarele pe unde să poată trece doamnele cu copii mici de mână, bătrânii sau cei care au decis să urmeze îndemnul primarului Oprescu și să folosească mijloacele de transport în comun?
Ar fi un efort atât de mare să nu ne mai ascundem în spatele lipsei de responsabilitate și să învățăm ceva din emoția și din împlinirea din ochii salvamontiștilor sau, în general, ai voluntarilor, atunci când își spun povestea?
Ar fi un efort atât de mare pentru celebritățile din mediul de afaceri care și-au „făcut” numărul pe spatele multinaționalelor în anii în care totul mergea, de la sine, în sus, să se retragă în glorie și să lase locul celor au și ceva abilități în spatele aparențelor?
Și nu în ultimul rând, ar fi un efort atât de mare să renunțăm la versiunea asta bolnăvicioasă a invidiei? Nu zic că trebuie să îl lăudăm pe Țiriac sau pe vreun alt om de afaceri atunci când face vreo donație, dar, dacă tot îi acuzăm că se folosesc de donații pentru optimizări fiscale, măcar să o facem cu lopata în mână, în timp ce curățăm de zăpadă un metru pătrat de trotuar! S-ar putea chiar să auzim de la cei care vor trece pe lângă noi cuvântul despre care credeam că a ieșit complet la ultima revizuire a DEX-ului: Mulțumesc!
Aflați ce alte articole mai cuprinde ediția specială "România hub-urilor"