Bună ziua, semnați-mi aici. Ce? Cum ce? Asta. Factura la gunoi.
Păi, eu plătesc gunoiul la comun – singurul comun în care mai cred azi și mă bucur de acest lucru, ca de o intersecție, cu ceilalți, într-un punct pe o hârtie, whatever. Cu bucuria la gunoi, înaintez spre piață, viață, aniversări și grădina botanică.
Păi, de azi, nu! Și de ce n-aveți curent în imobil?
Tocmai ce s-a întrerupt, probabil o pană. Păi, și vom rămâne aici blocați, că interfonul merge cu curent, zise necunoscutul. Și scrieți și data!
Nu știu, mi-ați activat și claustrofobia, și anxietatea – toată frumusețea mea interioară – și nu știu data. Pffff, 23 iunie.
A fost start-up-ul zilei, din capul locului. Din capul oaselor, îmi iese măseaua de minte, stânga sus. Mă doare extins și în toate sensurile: împingere, usturime, pulsare, presiune, greutate. Mă doare la fel când văd că personajul negativ începe să fie abandonat până și în literatură. Adică nici în ficțiune nu am să mai pot fi acceptată. Doi tineri morți egal ar putea fi un titlu de actualitate pentru Romeo și Julieta.
Zilele trecute, am primit un mesaj on-line de la un tip, artist, nu ne cunoaștem. Spunea așa: „Mi-ar plăcea să am acces la intimitatea ta, adică la vulnerabilități”. Da, mi-a plăcut acest voyeurism intelectualizat, ce comuta interesul și pe o schijă a impulsurilor, cum este mult repudiata vulnerabilitate, interes pe interior, acolo unde, mai mult sau mai puțin, toți avem fișierele cu password.
Stupidă ca o pisică, m-am gândit că ar fi posibil ca niște oameni, din cei care mă vor citi, să revină și să resemantizeze, oarecum, felul în care se raportează la vulnerabilitate. Această trăsătură nu consimte să cunoști doar înfrângerea, cum se crede, ci, au contraire, să faci lucrurile pe deplin, întreg, cu toată cisterna de emoții din tine și cu sentimentul că nu este nevoie să te automistifici pentru a fi acceptat. Știu, e aproape eterică propunerea mea, obscen de lipsită de pragmatism, dar e singura care te poate duce pe o plajă a plăcerii intrinseci, și acolo, pe cearșaf, vei sta împăcat cu sinele tău, jucând macao. Cultul artificiului va conduce la anularea în timp a vulnerabilității – e propunerea altora. O dezavuez. Dacă o urmezi, s-ar putea să nu mai joci macao cu sinele tău vreodată. O să treceți unul pe lângă altul fără măcar să vă recunoașteți.
Dimineață am citit niște articole, un fel de îndemnuri de profilaxie emoțională. Niște voci îmi urlau de acolo, cu multe semne de exclamare și capslock, cum nu trebuie să mai activăm orașe, străzi, oameni, poze, restaurante, cărți, melodii care ne amintesc ceva din trecut, când am suferit ca oamenii din sectorul 1 cu gunoiul sub nas. Trebuie să cancel chinul-suvenir. Să stăm ca niște morți drepți și lași în fața propriei noastre vieți trecute și, implicit, viitoare (căci fără trecut și prezent cine vom fi…?). Să nu ne lăsăm cabrați de vreun gând indecent, de vreo obsesie abjectă din semantica lui „a fost”, de vreo lacrimă pe pielea noastră luminoasă de vedetă (promisiune a unei reclame).
N-am avut nicio șampanie în casă, să cinstesc lectura cum se cuvine, așa că am îmbrăcat o rochie în ale cărei falduri stau multe subtonuri ale melancoliei, cu neșansă și remarcabil, în aceeași măsură. O rochie cu care mă teleportez pe o notă joasă, din portativul întâmplărilor. În ea am fost, sunt și voi fi vulnerabilă. E o dovadă a lui s-a întâmplat și posibil să nu se mai. E puțin painful, dar tot ea este și mărturia celor 200 de zile petrecute intens și inoubliable, într-un spațiu nesigur. Și nu îi voi da cancel acestui sublim-chinuitor suvenir.
Ne revedem a nu știu câta oară. Ne plimbăm cu mașina. Plouă torențial. Sunt îmbrăcată în trench, ca toate eroinele nimicului. Ascultăm o piesă. Primă audiție împreună. Ne place și o spunem în același timp. Stăm tăcuți, ne plăcem mai mult decât ne-ar fi dat voie Hortensia Papadat-Bengescu, ne asemănăm tare, e nesănătos să construim un pod de pe care ne vom arunca în neant, autodistrugându-ne. Ar fi păcat să dispară ultimele exemplare din frumoșii nebuni ai marilor orașe și marilor ruine. Ne prefacem că nu știm că nu ne vom mai întâlni. Melodia curge, ne oprim să luăm o cafea. Ne mai întâlnim de două ori. Apoi ne vom mai întâlni poate doar în râsul celorlalți și în amintirea noastră. Melodia curge și azi din playlist-ul meu. Mă gândesc la noi ca la un hiat în cele două înțelesuri ale lui: două vocale pronunțate succesiv în două silabe diferite, dar posibil din același cuvânt sau nu, și pauză. Ascultând-o, am fost, sunt și voi fi vulnerabilă.
Omor timpul în cameră. Primesc un mesaj de la un număr necunoscut, mi se indică să caut ceva în casă. Găsesc. Mă neliniștesc. Primesc un alt mesaj, cu alt indiciu. Îl bifez. Încep să transpir, mă precipit, mesajele curg la intervale destul de mari de timp. Se face seară. Ultimul mesaj îmi spune să cobor în 15 minute, să aștept taxiul cu indicativul x și să mă urc în el. Taxiul vine, taximetristul nu vorbește nimic, doar îmi spune că am un bilet pe bancheta din spate. Biletul are o adresă. Taxiul mă lasă la Universitate. Caut adresa, găsesc cel mai underground bar și mă așez la o masă. În câteva minute, o mână cunoscută îmi atinge umărul. O recunosc. Mai trec și azi pe acolo, cu același număr de kilograme și aceeași vulnerabilitate.
Stăm ca doi guvizi înghesuiți unul în altul, la lumina veiozei. Am mâncat cina și unul din altul. Doi oameni exilați în propriile lor neputințe. Nu ne văităm niciunul manifest, dar fiecare știe despre celălalt tot ce trebuie să știe pentru a fi justificată autoeticheta înfrânt. Îmi citește dintr-o carte. Mă impresionează, e prima dată când cineva mi se oferă în felul ăsta. Ascult, îmi trag mânecile puloverului peste degete, mecanism defensiv, mă fac covrig. Îmi vine să plâng. E atât de sensibil totul, atât de aproape greșit. A trecut mult timp de atunci, dar câteodată, seara, încă, respirația lui îmi mai dă paginile cărții pe care o țin în palme. Cartea are coperta albă, una e la mine, una e la el, și eu sunt, am fost și voi fi vulnerabilă la atingerea ei.
Suntem oameni ai apelor din țară, lume și interioare. Știm asta cu toții. Scârș-scârș se aude după noi. Sunetul ăsta atât de familiar îl numim, plastic, vulnerabilitate. Nu întâmplător am ales cuvântul plastic. Plasticul e plastic. Toată lumea lucrează la dispariția lui, din ape și de pe pământ. Vulnerabilitatea începe să fie privită la fel. Vulnerabilitatea devine plastic.
Ce nu știți voi e că cea mai mare dovadă a curajului e vulnerabilitatea. E o supraputere. Iar supraputerea aparține eroilor. Și eroi sunt din ce în ce mai puțini.