Scumpirea poliţei obligatorii de asigurare a locuinţei este unul dintre cele mai fierbinţi dosare aflate acum pe masa Autorităţii de Supraveghere Financiară, iar instituţia va fi obligată să se pronunţe într-un fel sau în altul. Variantele sunt teoretic trei: fie scumpirea este aprobată, astfel încât fiasco-ul pe care această asigurare îl reprezintă este suportat de clienţi; fie scumpirea este respinsă, astfel încât toată schema de asigurare rămâne fundamental insolventă şi neasigurabilă complet în caz de cutremur major; fie schema este desfiinţată cu totul şi se încheie astfel o şaradă care deja s-a întins mai mult decât era cazul.
Asigurarea obligatorie costă 20 de euro, iar despăgubirea în caz de inunudaţie, alunecare de teren sau cutremur este de 20.000 de euro. În cazul locuinţelor rudimentare, din pământ, cifrele se înjumătăţesc. Marea problemă cu aceste cifre este că au fost încă de la început stabilite politic, fără legătură cu calculele de risc, fapt asumat de industrie încă de la început. Dar nici nu se putea altfel, pentru că altfel nu ar fi fost acceptabilă politic şi social o obligativitate atât de îndoielnică.
În cazul inundaţiilor sau alunecărilor de teren, asigurarea funcţionează, în realitate, pe un inovator principiu al „solidarităţii“. Proprietari din zone complet lipsite de riscuri sunt obligaţi să plătească cot-la-cot cu cei – destul de puţini – pentru care inundaţia este mai degrabă o problemă de „când“ decât de „dacă“. Aşa se face că efortul despăgubirilor a fost mutat, aparent, în afara bugetului de stat. În realitate, această „degrevare“ se traduce într-o taxă nouă pentru contribuabili.
În cazul cutremurelor, asigurarea pur-şi-simplu nu funcţionează. Deşi aproape toţi banii asiguraţi merg mai departe în reasigurare, despăgubirea maximă poate să acopere doar o magnitudine limitată a pagubelor – lucru care înseamnă că, în cazul unui cutremur major, proprietarii nu îşi vor încasa integral nici măcar cei 20.000 de euro promişi şi că va trebui ca, eventual, tot statul să intervină şi să plătească diferenţa. Varianta scumpirii poliţei a fost vehiculată încă de la începutul programului, însă n-a fost acceptată până acum, pentru că rata de succes este foarte modestă. Doar 1,5 milioane de proprietari din totalul de 8 milioane îşi mai reînnoiesc poliţa obligatorie. Iar selecţia adversă funcţionează din plin – chiar dacă asigurătorii vor sau nu să admită: cei care acceptă să îşi încheie poliţa sunt de multe ori cei care ştiu că beneficiul lor individual depăşeşte costul: au case expuse la alunecări de teren şi inundaţii sau şubrede în caz de cutremur.
Din acest motiv, companiile de asigurări şi ASF se află în faţa unei decizii dubioase nu doar din punctul de vedere al politicilor publice ci şi al business-ului: o scumpire a poliţei ar reduce şi mai mult numărul proprietarilor asiguraţi şi ar creşte rata de „selecţie adversă“. Astfel, este posibil ca, pe de o parte, riscurile în sistem să crească, iar statul să rămână şi cu problema a milioane de locuinţe neasigurate în caz de cutremur.