Cât voise să se plimbe în acest oraș, despre care mama ei îi povestise atâtea din timpul studenției și tocmai azi se găsea să plouă! Se gândea și își îndesa mâinile fierbinți, o amprentă constantă a trupului ei, în buzunarele hainei din stofă. Umerii îi erau ridicați să nu simtă vântul la gât – sensibilitatea ei; sau poate că îi era teamă, căci, și atunci, și acum, umerii i se înalță ca și cum ar lăsa frica să se așeze cât mai confortabil.
Acum, în București, era iarăși iarnă. De data aceasta, venise, pentru câteva ore, cu treburi „estetice”. Voia bocanci din piele, butucănoși și impresionanți, așa cum impresiona ea băieții de vârsta ei, și curea Harley Davidson, cu cataramă sănătoasă, care să se așeze perfect pe oasele de la șolduri, și care să nu îi acopere în vreun fel curbura spatelui. Era subțire, genul androgin, cu părul negru, lung, împărțit de cărare pe mijloc, avea jeanși Motor, negri, un neastâmpăr irepresibil, o răceală deliberată și o poftă de viață care echilibra neliniștile pe care și le dobândise încă de la trei ani.
Cotind pe străzile acestui nou oraș, pe care le călca pentru prima dată, lăsa în urmă orașul pe ale cărui străzi căzuse și își spărsese unul dintre dinții din față. Mergea cu vântul în nasul trufaș, lângă R. Știa că se poate încrede în el și că, deși nu era decât o relație platonică, el se va îngriji să o aducă acasă în siguranță, cu autobuzul de 8. Se strecura pe lângă zidurile cojite, citea mesajele de la revoluție, se ferea de aurolaci, dar gusta din plin libertatea străzii, se minuna de urmele gloanțelor, până când se intersecta cu mirajul. Mirajul pe care doar o stradă precum Calea Victoriei o poate naște într-o liceană provincială.
Gioconda fu primul nume care îi sări în ochi. Cu litere aurii, aplecate spre dreapta, aceste cuvinte îi vor rămâne și astăzi un reper emoțional al orașului, un fel de hotar de la care se pornește. În vitrine stăteau viitorul și valurile de metraje, amorul și inurile, așteptările și mătăsurile, deșeurile mentale și stofele din păr de cămilă, programul clipei și imemorialul. De-atunci încolo, ori de câte ori avea să treacă pe aici, pe față îi răsărea același surâs enciclopedic, și în cap același discurs prolix.
Curând, amintirea de la Capșa nu mai era singură. Ca într-un decor de teatru modern, se drapau alte stări, alte fragilități, alte notițe hieratice. Se montau alte gesturi delicate și alte întâmplări. Blugii negri îi veneau la fel. Niciun depozit de grăsime, doar un depozit emoțional mai mare și mai neîncăpător se contura. Cobora spre Cinemateca, trecea pe la Sala Palatului. Admira ceștile de pe peretele magazinului lui Mihai Stănescu, proba pantofi pe care nu și-i permitea, la Superb, mânca un cremșnit La Coloane, întotdeauna grăbită de un „dacă” ipotetic.
Nu accepta nicio invitație la un bărbat acasă și niciodată să i se achite consumația. Așa o învățase mama ei când îi pusese în bagaje borcanele cu mâncare gătită de Lia, prăjiturile împachetate în șervețele, creionul albastru de ochi din Alger și dragostea în palme și pe obraji. Cișmigiul o angoasa sau poate nu locul era de vină, ci bătrânii care jucau șah. Pe atunci nu iubea bătrânii. O intimida seninătatea lor. O speria la fel ca luminile pâlpâite, care se întrezăresc dincolo de ferestrele unor case și unde, și atunci, și acum, i se pare că acolo cineva își așteaptă sfârșitul, împotriva propriei lui voințe.
Avea acea hibă a ei, disloca o emoție și o așeza perfect în cu totul alt loc. Astfel ajungea să aibă un comportament defensiv față de fricile ei. În schimb, la început de toamnă, o găseai pe malul Dâmboviței, cu o Cola în mână și un pachet de Lucky Strike pe genunchi. Cu fața înspre soare, fuma destinsă, pentru trecători, nesigură, pentru ea însăși, scriind citate din Oscar Wilde.
Dacă ai fi privit-o, ai fi realizat ceea ce cunoscuții observaseră, părea un paradox al lirismului triumfal. Era laconică cu oamenii noi și expansivă cu cei care își dovediseră deja bunele intenții. Bucureștiul avea străzi, bulevarde, intrări și alei, dar pentru ea bornele erau altele: magazinul cu tricouri grunge, covrigăria de la parter, magazinul cu ciocate de lângă Banca Națională, blocul în a cărui scară stătuse odată, o noapte, la povești cu un iubit, cafeneaua cu U2, locul cu buchiniști, strada cu ușa frumoasă din lemn maro încrustat, chioșcurile cu cercei de argint, biblioteca cu copac foșnitor, în curte, barul unde vorbea Pittiș, lactobarul cu omlete ieftine, gara cu pasarelă, unde o puteai întâlni în fiecare vineri și duminica seara.
O recunoșteai după cele două genți de voiaj, una bleu ciel, una bleu gris, pantofii cu toc bărbătesc și sânii frumoși. Deși conștientă că are sex-appeal, având confirmări nenumărate, nu-și putea depăși anumite complexe și întotdeauna se vedea mai jos de unde era. Acolo, mai jos, părea că-și poate ține picioarele mai bine înfipte în pământ și capul în nori, așa cum îi place și acum să și-l țină. Dacă Cioran ar fi întâlnit-o, ar fi spus despre ea ceea ce a spus despre Beckett: că el nu trăiește în timp, ci trăiește paralel cu timpul.
În Iancului a ajuns doar ca să vadă cum era locul în care se născuse tipul cu păr lung și drept, pe care îl plăcea pe ascuns. Plecase de la ideea „ca să cunoști o țară trebuie să îi cunoști pâinea”. Asta ar fi fost cheia să cunoști și un om, să îi cunoști locul. La 200 de metri, după ce a ieșit din gura de metrou, s-a oprit. Nu avea suficient curaj să pătrundă în acel spațiu, era riscant și lipsit de repere. Cu ingeniozitate și ca să nu pară un eșec, și-a spus că în prima scară probabil că locuia C., și că de la alimentara din dreapta își lua biscuții în copilărie și că probabil aici, cu spatele lipit de zid, unde acum stătea ea, stătuse și el într-o seară.
În Drumul Taberei ajunsese cu vreme în urmă, pentru prima dată, din același motiv și cu același scop. Pe atunci îi plăcea S. Drumul Taberei îi păruse mai puțin ostil, drept care a stat mai mult de 5 minute. A intrat și într-o cofetărie de unde și-a luat cea mai frumoasă, dar și cea mai grețoasă prăjitură, un pandișpan cu gust de carton udat de ploaie. Apoi s-a urcat în autobuz și s-a făcut nevăzută, așa cum îi plăcea ei să dispară. Fără explicații și fără polemici.
Azi o poți întâlni pe Rosetti, spălând, la fel, orașul cu șuvoiul simțirii. Pozează, imortalizează, compulsează elementele, păstrează afilieri și târguieli, gesturi și miracolul unui „da” niciodată înfrânt. Gândului i-a păstrat aceeași mobilitate, astfel îl mută cu nechibzuință câteva lumi mai încolo, fugind de ceea ce nu acceptă: impermanența.
În cursul zilei de ieri, cineva i-a spus la telefon că nu face niciun efort să treacă prin viață, ci stă suspendată deasupra ei, într-un arc. N-a spus nimic, și-a scuturat pletele blonde și și-a aprins o țigară, ca și cum nu auzise.