Prințul Philip, duce de Edinburgh își pierdea ușor răbdarea și nu tolera duplicitatea sau prostia: de aceea, rolul de prinț consort (deși acest titlu nu i-a fost acordat niciodată în mod oficial) nu i s-a potrivit de la început, scrie The Guardian.
Pasiunea pentru sporturi, mintea iscoditoare și calitățile de lider l-au făcut să exceleze în școală și mai apoi în cariera din cadrul Marinei Regale Britanice. Dacă nu s-ar fi căsătorit cu prințesa Elisabeta, ar fi ajuns probabil șeful Royal Navy: „În ceea ce mă privește nu prea a existat ce-ar fi fost dacă, cu o singură excepție: regretul de a nu-mi fi continuat cariera din marina regală”, a declarat Philip.
Până să ajungă cu Elisabeta a II-a la Westminster Abbey, prințul a avut de depășit câteva obstacole. La sfârșitul anilor 40, Philip al Greciei, văr de-al treilea cu Elisabeta, era un prinț apatrid, exilat și sărac. Însă în iulie 1939, în timpul unei vizite regale la Colegiul Naval Regal din Dartmouth, tânărul prinț, în vârstă de 18 ani, i-a atras atenția Elisabetei, cu cinci ani mai tânără, cu felul în care … a sărit peste fileul de tenis.
Unii dintre biografii Casei Regale notează că, după ce iahtul regal a plecat din Dartmouth, câțiva cadeți au sărit în bărci și au vâslit în siajul navei; când ceilalți au obosit și s-au oprit, Philip a continuat să vâslească. Versiunea lui Philip la această poveste: bărcile au urmărit iahtul vreo 200 de metri, pe urmă s-au întors și au plecat cu toții acasă.
Însuși regele George al VI-lea nu-l considera pe Phil the Greek drept un candidat serios la mâna Elisabetei: suveranul nu agrea ideea ca fiica sa cea mare să se mărite cu primul bărbat care îi iese în cale. Regina Mamă a zis despre Philip că e „hun”, din cauza descendenței sale ruso-germano-daneze, iar fratele ei, care îl considera „neamț”, era de părere că va fi greu acceptat de englezi în eventualitatea unui război cu Germania.
Neobișnuit cu stilul „curtenitor”, prima vizită a lui Philip la Balmoral, în calitate de pretendent la mâna viitoarei regine, nu a fost tocmai o reușită: secretarul privat al prințesei a scris că „lorzii Salisbury, Eldon și Stanley nu-l consideră un gentleman și văd în el rădăcinile teutonice.” Alți curteni l-au etichetat drept „necizelat, incult” și au considerat că ”probabil nu va fi fidel.”
Calea către palatul Buckingham i-a fost netezită lui Philip de unchiul său, lordul Mountbatten. Acesta a făcut lobby la autoritățile competente pentru a-i obține lui Philip cetățenia britanică, anunțată cu surle și trâmbițe în London Gazette în martie 1947. Următorul anunț important a fost acela al logodnei prințesei Elisabeta cu prințul Philip.
Philip nu s-a adaptat cu ușurință vieții regale și îndatoririlor care îi reveneau, dar s-a străduit să facă totul cât mai bine cu putință pentru că „prima și ultima lui datorie era să n-o dezamăgească pe regină”, așa cum i-a spus bunului său prieten, Michael Parker.
Era singurul om din lume care o putea trata pe regină ca pe o ființă umană, și ea aprecia acest lucru. Unul dintre biografi relatează un episod în care regina, lordul Mountbatten și Philip mergeau cu mașina la un meci de polo. Philip conducea și mergea cu viteză foarte mare. Speriată, regina inspira cu zgomot la fiecare manevră riscantă a lui Philip, până când acesta i-a zis: „Dacă mai faci o dată așa te dau jos din mașină”. Ajunși la destinație, Mountbatten, stupefiat, a întrebat-o pe regină: „De ce n-ai protestat? Aveai tot dreptul, mergea mult prea repede.” „Doar ai auzit ce-a zis”, a replicat regina.
Ceea ce nu înseamnă că era întru totul supusă. Biografa Sarah Bradford notează că regina știa să fie fermă cu Philip când era nevoie: „Taci din gură, Philip, că nu știi despre ce vorbești”, obișnuia să-i spună.
De-a lungul timpului s-au scris mii de pagini despre mariajul regal, însă până la urmă tot vorbele reginei exprimă cel mai bine devotamentul ei față de omul de care s-a îndrăgostit din adolescență: „Nu acceptă complimentele cu ușurință”, a spus regina Elisabeta a II-a în discursul pe care l-a ținut cu ocazia nunții de aur, în 1997. „Dar el a fost puterea și statornicia mea în toți acești ani, și atât eu, cât și familia noastră, precum și țara noastră și alte țări îi datorează mai mult decât va cere el vreodată și mai mult decât vom ști noi vreodată.”
Foto Profimediaimages.ro