Se vorbește despre robotul Sophia, care ar putea fi un companion bun în următorii ani, se vorbește despre limbajul postuman, care ar trebui să fie prevalent în poezie, se vorbește cu ostilitate despre cinematografia, literatura, arta care nu corespund noilor norme de corectitudine in extremis, se cenzurează nudurile pe conturile de Facebook ale muzeelor. Se vorbește tot mai mult despre insensibilitatea rasială a unora, dar deloc despre insensibilitatea religioasă.
În timpul acesta, Marina Voica spune, cu lacrimi în glas, că se teme că va fi uitată, Furdui Iancu s-a mutat în Apuseni și lucrează pământul, mâinile nu se mai ating, de dragoste rănită nu se mai moare, cum spunea Angela Similea, e desuetă până și ideea, moartea a devenit prilej de bucurie și învățăminte pe rețele. Se conservă viața, care a încetat de multă vreme să mai existe.
Nu sunt de aici. Și, mai mult, nu sunt aici pentru a judeca și nici pentru a juca fățarnic dreptatea altora. Nu sunt aici să aduc pacea în lume, să inventez prezentul perfect, nici să dărâm reperele istoriei, nu sunt aici să contest, să inhib, să mă dezic, să comprim, să anulez.
Nu vreau lecții de etică de la impostori, cum nu vreau să-mi pun spoturi în casă și ștevie în cafea în loc de zahăr. Nu vreau imunizare sentimentală. Asta mi-ar lua liliacul din vază, mi-ar arunca vesela ciobită, ar da cu chiftelele mele prăjite de pereți, ar arunca în mare bijuteriile mele neimportante și probabil că pe mine m-ar alunga din propria-mi viață.
Miros de caprifoi, o scrumieră din sticlă banală ca cioburile pe care le aduni din mare, o savarină însiropată, stilou cu peniță, tutun, cafea, o lumânare Lola James Harper, o cremă de mâini Acqua di Parma, un desen de Ligia Macovei sau Piliuță. Dorințele mele meschine care mă țin să nu cad.
Aseară, am căzut puțin, citind versurile de pe placa memorială a casei din Paris a lui Benjamin Fondane, de care mulți nu-și mai amintesc sau nu au cum, neștiindu-l. Fac asta în fiecare zi. Cum s-a întâmplat și când am deschis confesiunile lui Celan sau când am văzut prin geamul unei brutării un domn elegant dând bani unei bătrâne de pe stradă, care a vrut, în semn de răsplată, să îi sărute mâna. N-a lăsat-o, sărutându-i-o el pe a ei.
M-a pufnit plânsul. Plânsul ăla pe care tu ești dispus să-l repudiezi, tu, cel care plătești cursuri care să te facă mai puternic. Plânsul ăla care te-ar incomoda dacă ai intenționa să trișezi, să înșeli, să minți. Da’ să știi, plânsul e o știință. Se cultivă. Se admite. E antonimul Sophiei.
La un anticariat, un domn în vârstă propunea să vină cineva să îi vadă biblioteca și să ia cărțile care crede că se vor vinde. Anticarul a spus că îl va suna. Bătrânul a vrut ziua și ora. Anticarul nu a putut estima. Eu am putut însă înțelege dincolo de lipsa răbdării. Era o situație. Am mai căzut puțin. În el era unchiul meu, cel care și-a vândut în consignație tot ceea ce avea de preț pentru a-și salva soția. Cu toate astea, nu s-a putut.
Da’ timpul, spune timpul de azi, nu este pentru a privi dincolo de carne, oase și haine. Altele sunt dictoanele lui. Sunt cele care fac ex abrupto diferența între timp și timpuri. Unii le marcăm ca evoluție, alții nu. Așa cum se întâmplă și cu florile la prima întâlnire. Unii râd de ele, alții le presează.
De-asta în anticariat nu te duci să cumperi obiecte, ci fărâme de viață.
Ce prostii, ce sensibilități mallarmeéne și la blonda asta, cu pretenții de scriitoare! Blondele sunt blonde și e suficient. O blondă e aproape incompatibilă cu scrisul, filosofia pe covor, considerațiile și postulatele!
Dimineață, blonda a făcut supă cu găluște, demodată ca ea, a ascultat muzică din Sălaj, pe Hora TV, și și-a dat seama că, dacă va recunoaște asta, va pierde stima și nu s-a abținut. Și-a cheltuit ultimii bani pe un obiect inutil, dar care îi va aduce mirosul din Colette în sufragerie și a descoperit că are un bec cu cip de memorie și s-a speriat unde a ajuns tehnologia. Din tot acest amestec, blonda i-a dat dreptate (da’ cine-i ea să-i dea dreptate) lui Pirandello, care spunea că, deși vorbim cu aceleași cuvinte ale aceleiași limbi, nu ne înțelegem, din vina noastră. Cuvintele sunt goale. Însemnătatea le umple, iar ceea ce tu-mi spui este tradus înlăuntrul meu. Pe scurt, tu le umpli cu înțelesul tău, dar eu le iau în mine și le umplu cu înțelesul meu. Credem că ne înțelegem, dar, de fapt, nu ne înțelegem deloc.
Prozaic, filosofia lui Pirandello spune că supa mea cu găluște ar putea fi homarul cuiva. Și de aici vina nu mai aparține nimănui. Doar celui care vrea să pară ce nu e. Și, dacă și tu mănânci supă cu găluște, ar fi bine să nu spui că mănânci homar. M-am jucat puțin, cum numai o blondă știe să bucătărească, cu sens și însemnătate, dar adevăr am spus.
Cu sentimentele nu mă joc, nici cu ale mele, nici cu ale celorlalți. Doar cu banii mă joc, că m-am jucat de mică, de când am rulat câteva sute de lei, în făină cu apă și am făcut clătite. Îmi par neimportanți, de asta mă și ocolesc. Dar nici eu nu le dau ocazie să mă găsească, stau ascunsă. E win-win.
Și niciodată nu mă joc cu camera plăcerilor din cap. Acolo se află o discretă legătură între toate lucrurile după care suspin. Asocieri și fantasme. Irealitate și lucruri cunoscute. Mese întinse, sub migdali în floare, in sole d’Italia, mâini bronzate, cu inele vechi cu email și aur, héritage de famille, pisând în boluri semințe de fenicul pentru pâinea prăjită, haine uzate, puse la uscat, pe canalele Veneției, lichioruri de anason, Deauville, întâlniri pe care nu le-am avut niciodată, dar unde am fost îmbrăcată cu o fustă din crêpe de chine verde smarald și helancă fină, bleumarin, case în care n-am intrat decât pe geam, cu privirea, mirosul pielii celor dragi, portocale la geam și scrisori de dragoste de la golani deștepți, drumuri pe dealurile din Măgura Codlei, unde n-am călcat.
Și m-a copleșit o stare. Și am devenit, cu fiece zi, mai fragilă decât o sărățică din foitaj. Mi-a spus cineva, de curând, că sunt ca o schiță, aproape abstractă. Mi-a plăcut și m-am umflat în pene. E important ce ți se spune. Și apoi mi-am amintit de învățătoarea mea, care, la sfârșitul clasei a patra, dăruindu-ne tuturor câte-o cartolină cu o poezie, pe a mea a scris versurile lui Kipling, Învață de la toate… „Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi”. N-am înțeles, nici atunci și nici acum, de ce tocmai eu să tac, eu care scoteam cuvintele abia șoptite, aproape prelingându-mă să trec neobservată. Nepotrivită dedicație pentru o timidă, atunci și acum. Nepotrivită ca decolteul la vedere într-o zi cu zăpadă.
Tata, în întâlnirile noastre rare, nu uita să mă învinovățească de a nu avea tupeu. Dar îl iertam când îmi aducea mărțișor de 1 Martie, cu pisici, ascuns în buzunarul de la cămașă. Mă impresionau pisicile, mă impresiona jena lui de a-și arăta puțina sensibilitate și mă frustra și mă speria frica lui de a face gesturile simple și emoționante. Nu a reușit să mă apropie niciodată. Mâncam prea rar prăjituri cu el. Am stat la distanță sufletească de câteva telefoane și câteva momente și am rămas, până azi, în aceeași frică, pe care doar figura paternă o poate face să dispară. Cum am rămas în același complex de inferioritate în care m-a așezat, așa stabil, un coleg de școală, Alin. Alin îmi arăta penare chinezești, pixuri cu figurine care curgeau printr-un lichid, stilou cu urs panda, timbre și clasoare pe care mama lui, persoană importantă, reușea să le procure, spunându-mi: Tu nu ai, ești săracă! Și pentru că ești săracă, ești proastă! Alin a râvnit într-o zi la cartea mea Vrăjitorul din Oz și mama i-a dăruit una. În 30 de ani, l-am întâlnit o singură dată, întâmplător, într-o stație. Alin a devenit medic, probabil unul care va îngriji doar corpuri, niciodată suflete.
Am devenit ceașcă de porțelan. Una în care trebuie să amesteci cu grijă și dragoste.