Despre cum îi ajutăm pe copii să-și afle VOCAȚIA ne vorbește Ina Ilie, psihopedagog cu master în științe cognitive, autor de cursuri offline și online (www.inailie.ro).
Eram într-un taxi, eram pe fugă și îi explicam domnului șofer că mă cam grăbesc, că mă așteaptă clienți pe Zoom pentru un curs de gândire inovativă.
(el) – Curs de gândire inovativă? Ce e asta, n-am mai auzit niciodată.
Îi povestesc puțin cum facem exerciții pe echipe să devenim mai creativi în a rezolva problemele vieții, nu doar la desen, și domnul se entuziasmează.
(el) – Asta îmi trebuie și mie, doamnă, când aveți timp mă înscriu cu toată familia.
Și îmi spune pe scurt nevoia. Are un teren, vrea să înceapă o afacere, ar vrea să facă o pensiune, poate și culturi bio, dar nu știu dacă e rentabil, ce mai e sigur în lumea asta? Uite, are și o fată, e clasa a X-a, se gândește ce să facă. Ei îi place să cofetărească, dar s-a gândit să se facă mai bine doctoriță, o meserie pentru vremurile astea.
Nu știu cum, dar discuția m-a aruncat direct în propria mea copilărie. Când toți prietenii mei alegeau între cele 5-6 meserii pe care părinții noștri le credeau utile: doctor, avocat, contabil/ finanțe, inginer (mai puțin), ofițer (vreo 3), de parcă astea erau toate meseriile pământului, ne înghesuiam toți cu mintea în cerculețul pe care scria MESERII DE VIITOR. Mama mea, asistentă la reanimare, și-a dorit să fiu doctoriță. Tata cred că își dorea să fiu matematiciană. Mergeam la olimpiade și îmi plăceau mult și un timp, până printr-a XI-a, până și eu am crezut că matematica face parte din drumul meu. Dar ce îmi doream eu? Să cânt, să fiu balerină și să fiu învățătoare.
(eu) – Dar fetei îi place meseria de doctoriță?
(el) – Nu neapărat, așa și-așa, dar nu vedeți cum sunt vremurile? Cu asta nu mori niciodată de foame.
Drept la țintă, am ajuns mai repede decât credeam la MURITUL DE FOAME. Marea spaimă a părinților, trecută mai departe copiilor. Să alegi o meserie ca să nu mori de foame. Să supraviețuiești. Fiecare are propria lui versiune de supraviețuire. Pentru unii asta înseamnă să ai casă, mașină, pentru alții un soț cu o slujbă bună, un serviciu stabil. Cum zice mama mea TE-AI REALIZAT. Pentru unii părinți înseamnă copilul să se facă it-ist, ceva legat de calculatoare. Alții îl pregătesc să nu fie fraierit de ceilalți atunci când va face avere, și îl dau la cursuri de educație financiară. Oare câți copii au ales să facă aceste cursuri? Și din câte variante au ales? Au ales ei cu inima?
(eu) – Dar, știți, nu există nicio garanție pentru nicio meserie în viitor. Poate inventăm un robot care să ne dea diagnostic bazat pe starea noastră biochimică și apoi o echipă de roboți să ne opereze. Pe de altă parte, când îți place ceva cu adevărat, oamenii vin spre tine, îi inspiri, nu mori de foame. Am un prieten care face bani frumoși reparând mașini de epocă, de colecție, niște rable care nici măcar nu se mai găsesc pe piață.
(el) – Vreți să ziceți că ar trebui să se facă cofetar?
(eu) – Vreau să zic că există viitor pentru orice ne dorim din inimă. Una e să alegi o meserie, și să o faci bine, prost sau să nu o practici deloc (vezi câți absolvenți de Politehnică lucrează în publicitate și câți care au făcut Matematică fac Jurnalism), și alta e să îți găsești vocația, chemarea, drumul. Odată ce îl vei găsi, vei fi bine oricum.
Am avut noroc, am întâlnit un om care chiar a ascultat, pentru că era el însuși în căutare, deschis.
(el) – Și cum știi care e vocația, doamnă?
I-am zis o definiție care vine din Antichitate, Aristotel se pare că ar fi
autorul, și care spune așa:
VOCAȚIA E ATUNCI CÂND INIMA TA ÎȘI DĂ MÂNA CU O NEVOIE A LUMII.
De ce mă impresionează așa tare definiția asta și de ce simt că e adevărată? Pentru că e ca un drum care unește omul de lumea lui exterioară. Inima ta înseamnă ce îți dorești tu cu adevărat. Ce te face să vibrezi, ce te face să te simți viu, ce te dă jos din pat cu drag dimineața, chiar dacă ești obosit. Lucrul pe care îl faci din toată inima, fără să te uiți la ceas. Lucrul despre care poți vorbi minute, ore în șir, cu însuflețire. Pentru că vocația are legătură cu vocea, cu ce vrei tu să spui lumii, ce ai tu de spus.
Dar ce te face pe tine să vibrezi nu e toată povestea. Mai e o parte: nevoia lumii. Suntem ființe sociale și cu cât ceea ce facem ajută lumea, își găsește locul, unge o rotiță ce avea mare nevoie de ulei, cu atât munca noastră capătă mai mult rost, mai mult sens. Și nu doar supraviețuim, ci înflorim.
(el) – Bine, doamnă, dar cum poate ea să facă bani dacă e cofetar?
Mai aveam 5 minute până acasă, dar ne-am delectat împreună cu găsirea de idei. Făceam o sesiune de gândire inovativă chiar acolo, în taxi, și l-am provocat pe domnul (la semafor, nu când conducea) să vină cu trei idei.
(el) – Ăăăă, păi 1. Poate să facă prăjituri personalizate pentru zile de naștere și pentru afterschool-uri, am văzut că se poartă. A doua: Poate să facă niște cursuri cu copii de cofetărit, că nu mai știu ăștia nimic în afară de jocuri video și ea se înțelege foarte bine cu ăștia mai mici. Și 3 – Poate să facă prăjituri pentru pensiunea pe care vrem să o facem. Că oricum vrem să organizăm și evenimente corporate acolo, soția este într-o firmă… (și mi-a povestit și despre soție).
Nu știu ce drum a ales fata lui, dar știu că ceva acolo, o sămânță, a crescut și a produs o luminiță în ochi. Cred că a înțeles ordinea firească atunci când e vorba de a alege drumul. Întâi e inima și apoi e nevoia lumii. Pentru că inima noastră e una, iar nevoile lumii multe. Putem mereu să găsim un drum care să ne unească cu ceilalți, să fim de folos, dar cel mai important e să aducem ceva prețios, ceva ce numai noi avem, viul, inima noastră. Dacă plecăm invers, dinspre nevoia lumii, e mai greu, mult mai greu, ca din toate drumurile să nimerim fix inima… Și s-ar putea apoi să nu mai avem timp, să fim grăbiți, îngropați în hârtii, confuzi, să nu mai căutăm nicio inimă și să răspundem mereu doar la nevoile altora, niciodată la ce ne trebuie nouă.
Și acum, întrebarea întrebătoare, pe care o simt în privirile tuturor părinților care își pun întrebări, care se preocupă activ de fericirea copiilor lor:
„CUM PUTEM ȘTI CARE ESTE VOCAȚIA COPILULUI NOSTRU?“
E un drum și, ca orice drum, are nevoie de pregătire, de provizii, de busolă și hartă, de prieteni și susținere și de încredere și răbdare. Eu mi-am găsit drumul din bucăți pe care le-am unit după vârsta de 35 de ani, dar copiii noștri, dacă suntem atenți, pot primi ajutor să îl găsească mai devreme.
Să le luăm pe rând.
Pregătirea
Cum ne putem pregăti, noi și copilul, pentru descoperirea vocației? Sunt multe lucruri de zis aici, dar aș accentua unul anume fără de care explorarea nu se poate face. Mentalitatea de creștere. Ce este aceasta? Este un concept pe care Carol Dweck, psiholog de la Harvard, l-a lansat în urmă cu mai mult de un deceniu și la care a ajuns în urma studiilor pe care le-a făcut în sălile de clasă, cu elevii de gimnaziu și liceu. Ea a remarcat că atunci când elevii erau lăudați că sunt talentați la o materie, copiii perfomau mai slab decât un grup apreciat pentru efortul depus. Altfel spus, conceptul de talent înnăscut ne paralizează, ne îngheață, pentru că nu avem un mare merit pentru el și nu îl putem controla. Ori ești talentat la mate, ori nu, asta e. Și la ce să mai încerci, dacă nu te-ai născut cu asta. Presupune structuri fixe. Dacă apreciem, în schimb, efortul, munca depusă, faptul că azi copilul e puțin mai priceput la ceva ca ieri, copilul se va apuca de orice și nu se va lăsa dezamăgit ușor, pentru că știe că ține de el, de munca lui și de efortul pe care e dipus să îl dea, nu de rezultatul imediat.
Descoperirea Vocației
Găsirea vocației este treaba eroului, rezultatul căutărilor și întrebărilor lui. Cel mai util ar fi un jurnal (începând chiar cu 10-11 ani), în care să scrie în fiecare zi (sau cât de des) ce i-a plăcut din ce a făcut sau i s-a întâmplat în ziua respectivă. După un timp vor începe să apară anumite puncte comune, pattern-uri. În plus, îl ajutați dacă îl încurajați să aleagă tot timpul, fie chiar și doar declarativ, ce îi place. Mereu, dintre două lucruri să aleagă ce îi place mai tare. Desigur, din ce este permis la vârsta lui/ei.
Susținerea
Poate unul dintre cele mai neglijate aspecte ale drumului este încurajarea. A afla care este vocația este doar începutul. Unul bun, important, dar doar începutul. Câți pictori, scriitori, dansatori, actori, dar și chimiști sau arheologi nu s-au pierdut pe drum din lipsă de susținere, încurajare, din cauza unei critici răutăcioase? Copiii, mai ales la vârsta pubertății și a adolescenței, sunt vulnerabili la opiniile celorlalți, caută aprobarea și recunoașterea grupului (de aceeași vârstă, mai ales) și de aceea încurajarea (efortului, nu talentului, cum spune Carol Dweck) este de maximă importanță. Noi suntem, biologic vobind, construiți să ne dorim să ne integrăm, să fim parte din grup, e o condiție esențială a supraviețuirii noastre. Suntem, în regnul animal, vulnerabili din multe puncte de vedere (nu avem nici colți ascuțiți și nici nu sprintăm ca leoparzii), de aceea punctul forte al speciei noastre a fost de la bun început colaborarea, vânatul în echipă. Dar biologia noastră a rămas puțin în urmă, nu s-a pregătit prea bine pentru ultimii 20 de ani și mai ales pentru tot ce au adus orașele mari și social media.
Creierul nostru e făcut să construiască relații sociale stabile cu 150 de oameni (150 era numărul maxim al membrilor ununi trib, timp de sute de mii de ani. Este cunoscut ca numărul lui Dunbar, după antropologul care a venit cu această teorie). Nu suntem pregătiți să primim aprecieri, critici, like-uri sau fețe mânioase sau răutăcioase de la 1.000-10.000 de oameni cu cât ne putem intersecta, mai ales în online, dar pe care abia îi cunoaștem. Și, totuși, suntem făcuți să ne pese de critici, dar nu suntem construiți să rezistăm la atâtea căi de a fi criticați, răniți, comentați, bârfiți.
De aceea este important să ne susținem copilul și un prim mod este să îl încurajăm să găsească lucruri care îi plac și să își asculte inima. Apoi, să îl ajutăm să se distanțeze ușor de critici. Dezvoltarea simțului umorului e benefic și recomand un program de mindfulness sau exerciții de respirație profundă. Pe pagina mea de Youtube, Ina Ilie, găsiți un program de 8 săptămâni gratuit de mindfulness. De asemenea, să muncească zilnic cel puțin o oră (cu acțiuni concrete) în direcția vocației. Munca zilnică, în direcția țelului propus, aduce cele mai multe satisfacții. Ar fi ideal dacă ar monitoriza în jurnal și evoluția, să vadă ce credea că e greu în urmă cu un an, și ce a realizat în 3 luni, 6 luni, un an.
Recomand (știu, veți zice că e imposibil, dar am și eu băiatul cel mare de 11 ani și cred că devine necesar) să limitați cât de mult accesul la rețelele de social media până la 15-16 ani. Aceasta este vârsta pe care psihologi de renume, precum Jonathan Haidt, o recomandă a fi cât de cât sigură pentru a mai limita din efectele nocive ale acestor rețele asupra psihicului copiilor/adolescenților. Recomand un documentar numit Social Dilemma – veți vedea cât de adâncă e cu adevărat gaura de iepure când e vorba de interesele rețelelor de social media și cum oamenii care le conduc interzic propriilor lor copii să intre pe ele.
Știu, e o lume extrem de complexă și complicată cea prin care navigăm zi de zi și nu e deloc simplu să vedem clar, nici măcar ce ne place sau ne dorim. Dar am certitudinea că, pentru că vă interesează, pentru că citiți, pentru că vă puneți întrebări, copilul vostru are șansa să nu fie printre cei 80% dintre adulții care nu merg cu plăcere la muncă și care abia așteaptă, epuizați, un concediu, să se prăbușească și să își încarce bateriile, exact ca mașina electrică pe care tocmai au achiziționat-o.
Nu, copiii noștri au ocazia să aleagă ce le dorește inima, și să își trăiască viața cu pasiune. Pentru că merită și pentru că au acești părinți conștienți, care suntem noi.