Zilele astea, bântuind pe minunatul Internet, citesc că președintele din anii 70 al companiei japoneze Sony, dl Akiro Morita, avea cu soția o problemă similară. De fapt, el era problema și doamna era nemulțumită pentru că, în perioada în care testa viitorul Walkman, cu dl Morita nu se mai putea sta de vorbă: era permanent cu căștile pe urechi și nu mai auzea ce se întâmplă în jurul lui. Intuind că o asemenea chestiune ar putea periclita mariajele altfel fericite ale viitorilor clienți, președintele Sony a cerut ca Walkmanul să aibă două intrări pentru căști și un microfon încorporat.
Astfel produsul putea fi folosit în tandem; dacă utilizatorii ar fi dorit să poarte o conversație, tot ce trebuia să facă era să apese un buton care activa microfonul și cei doi ar fi putut vorbi fără să-și scoată căștile.
Pe de altă parte, dl Morita se temea că Walkmanul va fi un produs care își izolează utilizatorul. Cu căștile pe urechi și muzica pornită, restul e … tăcere. Ce nu intuia președintele Sony este că mulți oameni exact asta căutau: o cale prin care să-și asculte muzica preferată nu doar în intimitatea casei, ci oriunde s-ar afla, dar și o metodă prin care să se izoleze de ceilalți, să fie singuri în mulțime.
Ideea unui dispozitiv muzical portabil i-a venit cofondatorului Sony, Masaru Ibuka. În deplasările sale, acesta folosea foarte mult un reportofon Pressman, ca să asculte muzică clasică. Pressman era destinat jurnaliștilor profesioniști și, deși nu era mare, nu era tocmai ușor de transportat. Când Ibuka i-a propus să facă un aparat portabil care să redea muzică, Morita a fost entuziasmat de idee. Interesant este că, în 1978, când cei doi purtau această discuție, Ibuka avea peste 70 de ani, iar Morita trecuse de 60 – ambii însă au intuit corect caracteristicile unui produs care avea să fie pe placul tinerei generații timp de… generații.
Echipa care s-a ocupat de dezvoltarea noului produs și-a propus ca acesta să fie în primul rând fiabil, să funcționeze fără cusur: forma și stilul puteau fi îmbunătățite ulterior, important era ca prima generație să-și demonstreze calitatea. Cum Walkmanul a fost dezvoltat pe baza excelentului Pressman, problema era pe jumătate rezolvată.
Apoi au început lungi discuții provocate de faptul că Morita nu voia ca aparatul să aibă funcție de înregistrare, ci doar de redare. Controversa a continuat și când Walkmanul a ajuns în magazine și vânzătorii și-au exprimat rezervele în privința succesului unui produs care era doar player. Scepticismul celor implicați în proiectul Walkman a început să se diminueze în momentul în care angajatele Sony care lucrau la linia de asamblare și-au exprimat dorința de a cumpăra produsul la care lucrau.
Un alt subiect de controversă a fost denumirea. Numele de Walkman a fost propus de departamentul de marketing de la Sony, dar în SUA playerul a fost inițial vândut ca Soundabout; în Anglia se chema Stowaway, iar în Suedia și Australia – Freestyle. Tot președintele Morita a fost cel care a impus utilizarea denumirii originale în toată lumea, după ce, într-o călătorie în Europa, copiii partenerilor de afaceri cu care s-a întâlnit l-au rugat să le spună de unde pot cumpăra un Walkman – numele ajunsese pe bătrânul continent înaintea produsului.
Oricât ar părea de ciudat astăzi, o altă problemă au reprezentat-o căștile: în 1980, căștile nu erau nici pe departe obiectul cool de astăzi. Erau folosite de tehnicieni din diverse industrii sau de pasionații de sunet de înaltă fidelitate – în orice caz, nu prea le vedeai pe stradă. Pentru ca Walkmanul să fie practic, Sony a miniaturizat unele dintre căștile sale.
Deși era convins că există interes pentru Walkman, președintele Sony nu a vrut să riște și a decis ca primul lot de producție să fie de doar 30.000 de bucăți. Mai mult, aparatul a fost lansat „pe tăcute”, fără o campanie de publicitate.
În prima lună în care a fost pus pe piață, în iulie 1979, Walkmanul s-a vândut în doar 3000 de exemplare. Departamentul de marketing și vânzări de la Sony a ieșit, atunci, în stradă: în parcuri și în trenuri, la evenimente destinate liceenilor și tinerilor, ofereau oricui era interesat posibilitatea de a asculta muzică la Walkman – un device care și-a câștigat notorietatea din ureche-n ureche, dacă se poate spune așa.
Până la sfârșitul lui august 1979, toate cele 30.000 de exemplare din lotul inițial au fost vândute. În următoarele șase luni, Sony n-a putut ține pasul cu cererea. În 1989, la zece ani de existență, Walkmanul se vânduse în 50 de milioane de exemplare, iar până în 2010, când producția a fost sistată, ajunsese la 220 de milioane, gama cuprinzând peste 300 de modele.
Cuvântul „walkman” a fost introdus în dicționarul Larousse în 1981, în Oxford English Dictionary în 1986 și în 1991 în dicționarul japonez Kojien.
S-a vorbit în anii 80 despre „efectul Walkman”, noțiune lansată de profesorul Shuhei Hosokawa de la Institutul Internațional de Cercetare din Kyoto: utilizatorul de Walkman, cu căștile pe urechi, are posibilitatea de a controla spațiul în care se află, fiind prezent într-un context fără să participe activ la acel context. Preocuparea lui Morita, cum că ar fi nepoliticos ca o persoană să se izoleze de cei din jur și să asculte muzică la căști, s-a dovedit nefondată; de altfel, microfonul și intrarea pentru a doua pereche de căști au fost eliminate începând cu a doua generație de walkmanuri.
Walkmanul a fost un produs care ne-a arătat cât de diferiți suntem și, în anumite cazuri, cât de toleranți putem fi. La 40 de ani trecuți de la lansarea playerului portabil, spațiul personal și dreptul la intimitate sunt chestiuni cât se poate de actuale și mult mai expuse invaziunii, sub pretextul, justificat sau nu, al protejării sănătății noastre și a celor din jur.
Înclin să cred însă că nevoia de intimitate este generală: fie că suntem exuberanți și dornici de companie sau timizi și iubitori de singurătate, cu toții avem nevoie din când în când de un shut down, de acel moment în care să fim singuri cu gândurile noastre, pe care să le auzim eventual pe fundalul muzicii favorite redate de Walkman. Pardon, de telefonul mobil.
Credite foto: Sony și Shutterstock