Cautare




, Contributor

Gastronomie |
|

Trash that apron

Despre mâncarea de nuntă, botez sau altă sărbătoare de familie, la care participă mulţi invitaţi, se vorbește și la 20 de ani după încheierea evenimentului.
AdiHadean_contributors 1

De cele mai multe ori, darul, respectiv valoarea lui, se modifică în funcţie de consistenţa și prezenţa meniului, iar asta ar trebui să ne facă să ne gândim puţin și la aspectul financiar general al unei povești de felul acesta, dincolo de numărătoarea de calorii, delicioșenie, statut etalat pe masă ori tradiţii respectate de generaţii. Pentru că discuţia despre mâncarea de nuntă/botez nu-i de fapt despre chiftele, șuncă presată, sarmale sau friptură.

Este despre felul în care înţelegem mâncarea și mai ales despre cât de puţin o respectăm, înghesuind-o în stomac și apoi în tomberon la final de seară, și aici ajungem la aspectul financiar, dacă ne gândim că toată mâncarea ajunsă în tomberon înseamnă bani, și nu puţini. Am asistat din bucătărie la suficient de multe nunţi încât să observ și să știu că jumătate din mâncarea gătită pentru nuntă ajunge la ghenă, indiferent de cât a fost de bună sau de proastă.

Pentru că nimeni nu poate mânca atât, în realitate, într-un interval atât de scurt. Să pui un om în situaţia de a mistui în câteva ore cantitatea pe care ar consuma-o într-o zi întreagă (poate chiar două) este nu doar o misiune imposibilă, este și un lanţ întreg de dispreţ faţă de ingrediente, munca bucătarului, a chelnerului, a celui care spală vasele la final și, în ultimă ori în primă instanţă,  faţă de banii celui care plătește pentru toate astea.

Aruncaţi o privire în jur la orice nuntă și veţi vedea că de la sarmale încolo, după ce deja au mâncat două feluri înainte, invitaţii abia mai gustă, de politeţe (ori compulsiv), din următoarele câteva. Unii, mai ambiţioși, poate reușesc să mânânce o sarma întreagă și să mai ia și trei îmbucături de friptură, oricât ar fi de bună.

Ghiftuirea asta cu bună știinţă, fie că are rădăcinile în vreo frică de înfometare de mult apusă, fie că este un exces de zel din partea restaurantelor sau a mirilor, duce pe toată lumea în pierdere. Și, cel mai grav, continuă acest cerc vicios în care restaurantele fac meniuri clasice, aproape identice, „că așa cere clientul“, iar clienţii care ar putea fi mai îndrăzneţi nu găsesc alte variante pentru că nu se complică restaurantele. La final, se plătesc și se aruncă tone de mâncare.

Citește și Dictatura bucătarilor mediocri

Gastronomia nu crește la nuntă, nu pentru că ar fi nepotrivit, ci pentru că nu are loc să se dezvolte, să se diversifice, să se rafineze și să înceteze odată cu risipa de mâncare și cu gusturile cumpărate la kilogram.

Din punct de vedere nutriţional, din punct de vedere estetic și al gustului, aperitivul de nuntă, așa cum se vede/mănâncă/risipește la mai toate nunţile românești, e o mizerie. Șuncă presată de proastă calitate în care unii învelesc maioneză amestecată cu morcovi și ţelină, alţii învelesc hrean (uneori cele două rulouri se regăsesc pe aceeași farfurie), tartine unse cu unt sau margarină (da!) peste care unii pun icre colorate artificial, aproape nelipsitul „doboș“ din cașcaval, șuncă și unt, roșia scobită și umplută cu salată de vinete oxidată, feliile de salam/pastramă/mușchi file plin de apă și coloranţi, buletele din cașcaval ras, făină și ou, bărcuţele din ardei și brânză de vaci cu ceapă și mărar/boia, trandafirul din coajă de roșie, măslinele aproape uscate, șniţelul având crusta de două ori mai groasă decât carnea, chiftelele de obicei fără alt gust decât cel al sării și cu textura alterată de pesmetul prezent în ele în cantitate cel puţin egală cu carnea. Ruladele, gujoanele, terinele, ballotinele și galantinele au fost introduse treptat ca niște fiţe și, în loc să aducă puţină clasă pe farfuriile cu aperitive, au fost lăsate să zacă lângă rulourile de șuncă presată cu hrean și maioneză, fiind declasate și aruncate într-un context jenant.

„Clienţii cer doar asta“, spun cei care furnizează meniuri și mâncare la nunţi. Cred că-i o scuză tristă pentru lipsa de iniţiativă și curaj a celor mai mulţi dintre ei. E mai ușor să-i arăţi viitorului nuntaș o listă cu preparate pe care le faci de ani buni decât să-i explici ce-i cu noutăţile din listă. E mai ușor să-i spui „asta avem“ decât să organizezi o degustare de meniu pentru cineva care va lăsa mii de euro în localul tău, într-o singură zi. E mai ușor să dai vina pe lipsa de educaţie culinară a naţiunii decât să-ţi asumi educarea treptată și cu răbdare (culmea, acţiunea aceasta nu exclude afacerea, unii mai înţelepţi o practică și nu le merge rău, ba din contră) a publicului.

„Aperitivul trebuie să fie bogat pentru că el creează prima impresie“ spun cei care plătesc pentru nuntă (nașii, părinţii, mirii). Altă scuză pentru aruncarea a zeci de kilograme de mâncare după câte o nuntă (asta în cazul fericit în care șniţelele și chiftelele scăpate de la nunta de azi nu se regăsesc pe farfurii la nunta de mâine).

Citește și Chef Vova – de la rugby la ramen

800 de grame de mâncare pe o farfurie din debutul unei mese în care urmează o gustare caldă (de obicei un pește care fie are sos greu lângă, fie orez, fie și una, și alta), un fel principal alcătuit dintr-o prăjeală și o friptură, fiecare cu garnitura ei, și toate patru pe aceeași farfurie (există variaţiuni, dar am observat la ultimele evenimente la care am participat că se practică „duoul“ de pasăre cu porc în diverse forme), niște sarmale, tort, prăjiturile de pe masă, uneori și o supă sau o ciorbă.

Nu mai vorbesc despre tărie, bere, vin, apă, sucuri și cafea, zgomot, dans, agitaţie, temperatură crescută. Toate astea reprezintă o încărcătură fantastică asupra organismului uman, un abuz la care ne supunem cu veselie, împingându-ne spre pragul infarctului, timp de 6-8-10 ore. Apoi dăm darul, mergem acasă și ne bucurăm de rău și mahmureală în următoarele 48 de ore. Da’ ne-am distrat, a fost o nuntă faină, începută cu un aperitiv bogat.

Ca să fiu sincer, sarmalele, nelipsite de la nunţi în diverse feluri și chipuri (recent am auzit de o variantă de minisarmale, cum or mai fi și alea), îmi par semnul capitulării invitatului în faţa mâncării sau a progresului gastronomiei în favoarea zgomotului de fundal. Cu riscul de a mă pune la zid, vă zic drept că poate ar fi momentul să nu ne mai agăţăm de sarmale ca simbol al unei nunţi de succes și să dăm meselor de nuntă și botez ocazia să fie ceea ce ar trebui: gustoase, rezonabile, corecte, inventive, poate chiar memorabile. Or fi vreo doi-trei socri, nași sau miri care să se supere că nici nunţile nu mai sunt ce-au fost odată, dar nu-i grav, că nici lumea nu mai e.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii