Cautare




, Editor Coordonator

Explorator. De vocație, om. De profesie, povestitor. www.georgianaciofoaia.ro

ForbesLife |
|

Fotograful Mugur Vărzariu lansează o carte care vrea să definească România

Mugur Vărzariu, un fotograf fost-corporatist, premiat de CNN și de UNICEF și care a fost peste tot în lume unde se încalcă drepturile omului, scoate o carte despre care spune ca va defini Romania. La 46 de ani, Mugur are una dintre mai puternice personalități pe care le-am întâlnit și povești care îți cutremură universul.
5

Fotografii de Mugur Vărzariu

Lui Mugur nu îi prea place să vorbească despre premii. Consideră că e frumos ca munca unui fotojurnalist să fie recunoscută în acest fel, însă premiile în sine, pentru universul mai larg al celor implicați cu adevărat în cauzele sociale, sunt foarte greu de obținut.

Un premiu despre care vorbește cu drag este cel care i-a adus recunoașterea Canon și datorită căruia a fost singurul român, la momentul respectiv, invitat să fie să facă parte din programul de ambasadori al celebrului brand. Să fii fotograf mare în situația în care nu se întâmplă nimic, asta este cu adevărat important, pentru că, spune Mugur, mulți pot fi fotografi mari când se întâmplă ceva. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu îi place să vorbească despre premii.

Las modestia lui Mugur la o parte și nu pot să nu menționez locul al treilea obținut la Photo of the Year și care este, în același timp, cel mai mare premiu obținut de un român.

Mai mult, în 3 ani din 5 de când s-a apucat de fotografie, a avut noapte de proiecție la Perpignan, cel mai mare festival de fotografie din lume, un Oscar al fotografiei mondiale. Noapte de proiecție înseamnă că într-una dintre seri, începând cu ora 21:00 în câteva locații special amenajate,  toată crema mondială a industriei foto-jurnalistice privește pe ecrane imense proiecții cu diverse teme. Mugur a avut 3 astfel de proiecții până acum, iar asta înseamnă pentru el mai mult decât orice premiu. Mai mult, din câte știe el, nu mai există mulți fotografi în lume care să aibă 3 nopți de proiecție la Perpignan. Cea mai recentă proiecție? Roma Always.

_MG_2652

Paulo Pelegrini, un fotojurnalist italian, membru al cooperativei internaționale de fotografie, Magnum Photographers i-a pus prima dată aparatul în mâini. În următoarele zile a făcut niște setări aparatului și i-a spus lui Mugur ce să facă în fiecare zi din cele patru. Era un „civil”, dar avea un background bogat de marketing și strategie și era capabil să înțeleagă povestea unei imagini. După cele 4 zile de training, mentorul italian i-a spus că, dacă vreodată vrea să facă fotografie de stradă, are șanse să fie printre cei mai buni din lume.

De atunci până astăzi, Mugur se bazează pe un singur pilon: muncă. După cum spune el, „muncă, cum prea puțini înțeleg”.

FORBES: Cine e Mugur Vărzariu? Povestește-mi despre tine și despre ce ai făcut până acum.

Mugur Vărzariu: De curând cineva mă întreba dacă am fost așa mereu.

Așa cum?

Așa cum sunt eu. Să zicem… un activist al cauzei sociale și un avocat al schimbării. Și așa am fost de mic. De exemplu, nu mă certam la școală dar interveneam dacă era cazul, în sprijinul celui mai slab. Am făcut liceul la Caragiale și am ajuns să fiu printre cei mai buni din clasă. Au urmat ASE-ul, un master în economie, m-am angajat în Unilever și după 5 ani am început să lucrez că strateg pentru diverse agenții de publicitate, ca director de strategie dar și în Client Service. În 2005, am înființat Trout and Parteners, o companie de poziționare de brand, care a lucrat cu majoritatea agențiilor de pe piață românească pentru multe mărci internaționale.

De la publicitate până la fotografie e-o cale atât de lungă. Când și cum ai descoperit fotografia?

În aceeași perioadă cu înființarea firmei am început să scriu pe teme economice, sociale, iar de la tezele sintetizate de la școală a ajuns să-mi placă să scriu mai mult decât aș fi crezut vreodată. Scrisul m-a făcut să conștientizez. Văzând și scriind despre anumite lucruri, am făcut mai facilă trecerea de la lumea corporatistă la cea dedicată oamenilor. O reîntâlnire în 2010 cu un fost coleg de generală, fotograf pentru o agenție de presă, mi-a adus ideea. Atunci m-am apucat de fotografie.

Bine, bine, dar de aici și până la plecarea în Siria, de exemplu?

Mi-e ușor să fac lucruri. Plecarea în Siria a fost inconștiență, la mai puțin de un an de zile de când mă apucasem de fotografie. Și-am plecat într-un context foarte ciudat pentru lumea jurnalistică. Mai mult, conjunctura a făcut ca eu să fiu singurul fotograf occidental, la evenimentele de debut de acolo.

Un act riscant care m-a făcut să trăiesc niște experiențe care mi-au pus viața în pericol. Cultura și educația m-au făcut să scap de exemplu, dintr-o situație din Damasc destul de neplăcută. Am fost efectiv săltat de pe stradă, a urmat o negociere privind actele de identitate și am reușit să scap neintimidat, lăsându-mă în pace doar datorită prezenței de spirit. Nu sunt neapărat curajos, dar sunt foarte stăpân pe mine în orice situație. În Siria am trecut prin alte situații, la 25 km de Daraa, unde fuseseră împușcați oameni iar orașul fusese încercuit de armată.

Ești curajos!

 Inconștiență îi spun eu, nu curaj.

2

Cum ai virat de la corporație la reportajele sociale, pe care le faci în prezent?

 Practic, a fost un moment în care am conștientizat. În 2009 ca și corporatist am mers într-un soi de gateway, un trainging de 4 zile susținut de un monstru sacru al fotografiei. Atunci când ne-a chemat să participăm ne-a zis să venim cu un portofoliu, pentru a vedea care e nivelul fiecăruia. Mi-aduc aminte că, atunci când a văzut de la mine 4 fotografii, a trecut mai departe cu exact aceste cuvinte: „De la Mugur nu avem ce să vedem, mergem mai departe”.

Nu poți să-ți imaginezi câtă muncă în ăștia 5 ani, ca să ajung unde sunt acum. În 5 ani, Mugur Vărzariu a muncit ca fotograf și-a alergat în lung și-n lat mai mult decât toți fotografii cu pretenții din România, la un loc, 20 de ani. Dacă nu mai ridic un deget să apăs un buton, am poze cât să arăt câte una pe zi timp de 8 ani.

Mugur, îmi vorbești de muncă ca despre rețeta care garantează succesul și mă gândesc că este unul dintre lucrurile învățate în anii din companie. Îmi poți spune, pe scurt, care au fost cele mai importante lecții însușite în corporație?

 Ca strateg am învățat rolul strategiei în orice îți propui să faci. Am învățat cât de important este să știi să alegi și să știi să renunți ca să fii puternic. Am învățat puterea simplității. Dar și cum să-mi păzesc spatele.

Lecții valoroase. Dar dacă te întreb care au fost cele mai semnificative întâlniri pentru tine, ca fotograf?

 Tot traseul acesta de 5 ani este mai frumos decât cel mai frumos film pe care l-ai văzut vreodată! Pentru omul care ajută, karma face să-l întâlnesc pe Dalai Lama. Și mai mult, să intru în spațiul lui deși consemnul nu permite. De aici și până la omul care iese fericit cu mâinile sus când mă vede că vin, pentru că știe că are o casă deasupra capului, e mult de povestit. Dar cele mai frumoase întâlniri sunt cele din comunitățile unde merg.

Care a fost cel mai dificil moment din cariera de fotograf? Și care moment ți-a rămas întipărit pe retină cu eticheta frumuseții?

 Sunt foarte diferite dimensiunile acestui greu. Uite, un moment îți dau un exemplu: la Baia Mare aflu de o situație, mă duc singur cu câteva zile înainte, vine ziua în care trebuie ca oamenii să fie evacuați și mai stau o zi și încă o zi și la un moment, după o săptămână, trebuie să plec. La câteva ore după plecarea mea, primarul a dărâmat câteva case. În mai puțin de 24 de ore m-am reîntors în Baia Mare și evacuarile s-au oprit. Acum, 4 ani mai târziu, casele oamenilor sunt încă acolo.

Vezi? Asta e greu: să mă duc și să mă întorc, acest du-te-vino fără sfârșit. Ăsta e un fel de greu. Mai sunt amenințari, atacuri. Grele. Până la „greul” pe care îl văd. Nu sunt mulți oameni care rezistă uman la ceea ce văd eu. Sunt multe nivele de greu. Greu este inclusiv faptul că trebuie să plec și nu am bani.

Să-ți povestesc însă și care e frumosul. Frumos este să îi auzi pe cei de la Amnesty International întrebându-mă ce să facă pentu a-i convinge pe oameni să vorbească așa cum vorbesc de mine. Frumos este să îl auzi pe primarul de la Baia Mare zicând că tu și Amnesty International sunteți inamicul lui numărul 1. Frumos este să mergi pe stradă și să te oprească ambasadorii altor țări, să-și facă poză cu tine și să-ți spună că-ți urmăresc activitatea pe Facebook.

Frumoase sunt toate poveștile în care capăt acces. Frumos este când merg împreună cu toate ONG-urile și sunt singurul care vorbește. Și eu sunt un singur om. Unul singur. N-avem loc în materialul tău să îți povestesc cât e de frumos! Dacă făceam ceea ce fac în România, în Germania, eram candidatul la Premiul Nobel pentru pace, an de an. Noi nu propunem oameni, deși avem!

Îmi vorbești despre uman și despre România, așa cum nu cred să mai fi auzit pe cineva vorbind. Cum ai simțit momentul acestei cărți despre România pe care vrei să o publici?

După ce am fost invitat la o universitate din Barcelona, am fost să vorbesc și în liceul Aurel Vlaicu. Mă duc, vorbesc, arăt niște fotografii. Un copil pune o întrebare, eu îi răspund. La un moment dat, în spatele amfiteatrului plin cu peste 200 de persoane se aude o voce din sală. „Ăstia trăiesc la granița dintre oameni și animale”. Și apoi, aceeași voce ”Ăștia nici n-au servici”. Întreb politicos „V-ați dat seama din poze?”. Era o profesoară, care a continuat „Dar dumneavoastră numai fotografii din astea urâte aveți? Fotografii cu România frumoasă nu aveți?”. Am întrebat-o cum o cheamă și le-am spus copiilor să o privească cu atenție pentru că este cea mai mare rasistă pe care au văzut-o până acum. Directorul mă roagă să plec și eu cobor 3 etaje în aplauzele copiilor și ale celorlalți profesori.

Atunci m-am gândit să fac eu o carte cum nu există alta mai frumoasă și cu banii obținuți să-i ajut pe oamenii pe care rasiștii îi urăsc nejustificat.

1

Povestește-mi te rog cum a fost concepută și realizată această carte?

 În momentul în care mi-am pus problema descoperirii autenticității și tradițiile poporului român, am înțeles rolul oamenilor, al locurilor și al mâncării. Nu cunosc o altă carte mai frumoasă despre o altă țară! Cartea este în fapt, un album de fotografii, o călătorie vizuală prin România pe 3 direcții: oameni, locuri și mâncare. Peste 20.000 de kilometri, cele mai îndepărtate locuri și comunități, din care am selectat 90 de fotografii. Este o carte pe care am conceput-o folosindu-mă de experiența de strateg. Este cartea care va defini România!

Care sunt așteptările tale în raport cu această carte?

Vreau ca străinii să găsească în această carte motivul de a veni în România. Ai auzit vreodată că România este frumoasă? Eu cred că noi de fapt avem o planetă frumoasă. Dacă România ar fi fost cea mai urâtă de pe planetă, am fi fost plini de bani, pentru că toți s-ar fi înghesuit s-o vadă pe cea mai urâtă. Însă nimeni nu vrea s-o vadă pe cea mai proastă. Așa că o țară care își reneagă valorile și esența, cea care se transformă în kitsch, devine un nimic. Mai mulți oameni se duc în Botswana, care nu are drumuri, jumătate de locuitori sunt bolnavi de SIDA, dar se bucură de mai mulți turiști decât are România.

Curiozitate persoanală: care au fost ele mai emoționante momente trăite ca fotograf, pentru cartea asta?

De la început am vrut să construiesc această carte pe zone etnice: machedoni, sârbi, cehi, i-am luat pe toți la rând, iar aici am experimentat un tip de emoții, diferite de cele trăite în zonele sărace.

E un moment pe care l-am surprins într-o fotografie și care mi-a rămas întipărit pe retină. La un moment dat merg pe stradă și văd un bătrân și o bătrână. El duce un sac și bătrâna duce în cap o roabă. Știi de ce duce bătrâna roaba în cap? Pentru că i s-a spart cauciucul și, dacă ar căra-o în mod normal, i s-ar tăia cauciucul și nu are bani să îl schimbe. Dacă cineva vrea să vină în România să vadă ceva, ăsta este universul poporului român, în autenticitatea încă nepierdută stă forța lui.

România este imaginea Europei așa cum arăta ea acum 200 de ani. Dacă noi îmbrățișam această strategie de turism acum 26 de ani, era paradis aici! Orice ar fi, te întorci tot la esența. Iar noi avem valori fenomenale, valori pe care alții le-au pierdut!

Fotografii despre frumusețea României, într-o carte despre care spui că ne va defini. Crezi că, pe lângă străini, vor iubi și românii cartea asta?

Fotografia nu are legătură cu ceea ce vezi în fața ochilor ci cu cine ești tu ca om. Fotografia este cine ești tu, ce ești capabil să vezi tu. E ca și în scris. Toată lumea ține un pix în mână dar nu toate mâzgăliturile devin opere literare.

Ai auzit vreodată spunând că generațiile astea tinere nu mai învață, s-au pierdut, s-a ales praful de ele? Ai auzit, nu? Uite cum vede Mugur Vărzariu lucrurile: perioada comunistă și toată perioada de distrugere a esenței umane au făcut că părinții să nu mai fie capabili să transmită ceva copiilor. Profesorii morți de foame nu mai pun har în a-i învăța iar massmedia nu-ți arată decât imbecilități. Astfel, copii nu mai sunt expuși modelelor pozitive. Dar copii sunt aceeași de când lumea. Singurul lucru care s-au modificat este matricea care îi modelează.

Asta înseamnă generații irosite. De ce crezi tu că trăim drama asta ca națiune? Unul dintre motivele esențiale este că nu înțelegem că atunci când îl aperi pe cel slab, de fapt te aperi pe tine. Este incredibil! Lumea mă întreabă de ce am ales să-i salvezi pe rromi, de ce nu pe altcineva? Dacă ne la statistici, peste 50 de ani de-acum încolo, rromii vor fi majoritari. Dacă te uiți peste rapoartele World Vision te cutremuri. Unul din 5 copii se duce nemâncat la culcare. Tăvălugul jegului comunist ne prinde din urmă din ce în ce mai mult și astăzi trăim o parte din consecințele pe termen mediu al acelei perioade. În următorii 50 de ani dramele vor crește exponențial și numai asta trebuie să ne sperie că popor: să devenim majoritar needucați. Dar needucați inclusiv fără perspectiva integrării, marginalizați, discriminați, trăind la limita subzistenței, cu experiența pușcăriilor din Occident și așa mai departe.

Și-atunci cum poți să te uiți astăzi indiferent la oameni care trăiesc drame, nedându-ți seama că de fapt, în timp, dramele respective vor ajunge să te subjuge tot pe tine. Și mai e ceva. Te bucuri că ești rasist și că-i faci rău celui mai slab? Păi cel mai slab s-a răzbunat deja pe tine. De ce? De 26 de ani el e cel care votează, el e cel care alege. Oamenii educați nu s-au dus la vot. Știi cine s-a dus în schimb? Bătrânul nemâncat, prostul analfabet și rromul. Ei deja s-au răzbunat. Uite unde-i țara!

Asta este o lecție pe care noi nu am învățat-o încă: fagurele compasiunii, a-i întinde mâna celui mai slab decât tine și a-l ridica, a-l face pe el puternic ca să fii și tu puternic.

În seara interviului cu Mugur Vărzariu, am pus întrebări și-am primit răspunsuri vreme de ore bune. Am văzut fotografiile care vor apărea în carte și-am înțeles motivele luptei lui pentru o lume mai bună. Am preferat să las vocea lui Mugur să-și spună povestea, selectând doar pasajele care mi-au părut că vor face diferența. Vă invit ca, după citirea acestui material, să vă gândiți măcar puțin la frumusețe, la România și la valorile pe care le insuflați celor mai tineri decât voi. Lecturi cu folos să avem!

_V2A1852

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii