Cautare




, Contributor

Directorul Reprezentanţei de Promovare și Informare Turistică a României pentru Marea Britanie și Orientul Mijlociu, cu sediul la Londra.

Travel |
|

Zorb și Pavlova

În Rotorua am ajuns la 10 seara. Deși este o staţiune de renume, mai ales în Noua Zeelandă, aici, la așa o oră târzie din noapte, nu prea poţi mânca omenește nicăieri. Așa că ne-am ospătat la McDonald‘s.
Razvan Marc_contibutors

Sătui fiind, am pornit în căutarea unui hotel. Și l-am găsit pe cel mai frumos din zonă, desprins din poveștile englezești. O clădire cu un singur etaj, cu un hol grandios din care pornește o scară maiestuoasă din lemn și cu un recepţioner olandez care ne-a cazat rapid, fără garanţii cash sau de pe cardul de credit. La camere se ajungea pe scara imensă, străjuită de pe pereţi de portrete de familie. Scara dă afară pe o terasă sau verandă, ce înconjoară proprietatea și joacă rol și de balcon comun pentru camerele de hotel.

Din loc în loc, pe terasă sunt mese și scaune de nuiele, iar camerele poartă numele unor celebrităţi care le-au ocupat de-a lungul anilor. În camere, altă surpriză. Paturile erau cu baldachin și întreg mobilierul era (fie autentic, fie făcut să arate) în stil colonial. Măsuţe, scaune, fotolii, perdele, comode, serviciu de ceai, totul părea din alt secol. Singurul indiciu că nu ajunsesem în altă dimensiune era televizorul și baia modernă.

Zilele următoare aveam să aflăm, dintr-o conversaţie cu actualul proprietar al hotelului, că întreaga clădire a fost adusă în urmă cu câţiva zeci de ani (strămutată așadar) din Waihi în Rotorua. Și că toată viaţa ei, clădirea, în ambele locaţii, a servit ca hotel.

Prince’s Gate Hotel, că așa se numește, ţine tradiţia ceaiului de la ora 5 în fiecare după-amiază, cu biscuiţi cu frișcă și gem de căpșuni și sandviciuri cu castraveţi și brânză alături de ceai negru cu lapte – buun! Am dormit duși cu toţii la hotelul minunat din Rotorua și am avut prea puţin timp să ne bucurăm de tot ce oferea, dar am lăsat asta pentru o vacanţă, cândva în viitor.

Am povestit de foame și de găsirea unui acoperiș și am omis să încep această poveste cu lucrul esenţial: în Rotorua, pute. Miroase rău a sulf (a ouă clocite). Din cauza izvoarelor termale și a gheizerelor din zonă, de fapt din cauza solului bogat în minerale. Sincer, te obișnuiești rapid cu mirosul, însă îl simţi în fiecare zi când ieși afară din hotel și tragi în piept prima doză de aer parfumat. E suportabil și sănătos.

În Rotorua am filmat mult, de dimineaţa până seara, și sunt sigur că aţi văzut aventurile pe care le-am avut acolo. Dar n-am să povestesc tot ce am făcut. Am să spun însă despre două momente ce mi-au rămas în memorie. Pentru totdeauna.

Primul se referă la experienţa numită zorb.

Fricos de înălţimi și mișcări bruște, nu am fost foarte încântat când mi s-a spus că trebuie să mă dau de-a dura de pe un deal în interiorul unei sfere imense de plastic. Mi-a fost frică, m-am panicat, am tras de timp, am pus o mie de întrebări, dar tot nu am scăpat de zorbing. Când mi-a sosit ceasul, m-am schimbat frumos într-un tricou și pantaloni scurţi, oferiţi de organizatori, și m-am suit într-un jeep ce transporta turiștii de la baza dealului până sus unde mă aștepta mingea cea mare.

M-am rugat ca drumul să dureze mult sau să facă pană jeepul, dar am ajuns rapid la punctul de pornire. Și tot rapid m-au vârât în minge. Unde, surpriză, era plin de apă. Au mai completat cu apă până li s-a părut lor că sunt confortabil, am fost întrebat dacă totul e OK – nu era OK, mi-era tot frică – și mi-au dat drumul pe deal în jos.

Cu ochii închiși, nu știu cum a trecut coborârea, rostogolirea, știu că m-am zdruncinat dintr-o parte într-alta a mingii și m-am udat de la apa din balon din cap până în picioare. Când, în sfârșit, m-am oprit, am afișat un zâmbet de învingător și am ieșit din minge jurându-mi să nu mai repet vreodată experienţa. Și am repetat-o.

Apucaseră să mă filmeze doar sus, la îmbarcare, și ca totul să fie credibil, trebuia să fiu filmat și jos, la sosire. Așa că, șiroind de apă, m-am suit din nou în jeep, strivind înjurături între dinţi, și am repetat procesul. N-a fost rău. A doua oară chiar mi-a plăcut puţin. Și nu aș fi zis nu la a treia rostogolire. Doar că aveam alte lucruri importante de făcut în acea zi.

Al doilea moment ce-l port mereu cu mine din Rotorua este legat de o prăjitură magică.

Trebuia să filmăm la un show de hakka ce se ţinea într-un fel de muzeu al satului populat cu actori-săteni, îmbrăcaţi în costume tradiţionale, care simulau viaţa băștinașilor dinainte de venirea europenilor.

Muzeul acesta în aer liber era undeva în afara orașului și show-ul începea la 7. Necalculând bine distanţele, am ajuns cu o oră mai devreme și ne-am pus pe așteptat. În parcarea goală, lângă noi, s-a mai oprit o mașină cu trei tineri, doi băieţi și o fată. Foarte prietenoși, ne-au întrebat dacă aceea era parcarea muzeului și dacă suntem veniţi și noi pentru show. Și mai prietenoși, le-am răspuns că da, și eu, cel mai prietenos din fire, am început să fac conversaţie întrebându-i de unde sunt.

CITEȘTE ȘI Candy Crush Saga… anyone?

Și atunci, cel care părea mai în vârstă dintre ei mi-a spus pe un tot ce semăna cu o explozie: „Din BagdadBOOOOM“, fază la care colegii mei s-au blocat efectiv, iar eu am izbucnit într-un râs în hohote, care, chiar dacă nu era al meu (mă speriasem și eu), a dezamorsat atmosfera. Erau din Bagdad, Irak. În vacanţă prin Nouă Zeelandă. Nu am mai conversat mult că urma să înceapă spectacolul și deja parcarea se umpluse de autocare.

Show-ul pus în scenă de actorii, toţi maori la origini, din Rotorua a fost decent și interesant, nici dus la extrem ca la noi unde te prind în horă și trag de tine, sau ca la arabi unde inevitabil dansatoarea din buric te ia lângă ea pe scenă, dar nici ca în Laponia unde-și văd de treabă fără să te bage în seamă, de parcă dansează și cântă doar pentru ei.

După show a urmat masa. Tradiţională maori. Carne și legume fierte într-o oală lăsată două ore în pământ unde se cocea de la căldura termală. Toate se topeau în gură și nu aveau gust de sulf cum am crezut iniţial. Surpriza a venit la sfârșit sub forma desertului.

O prăjitură cum nu mai văzusem vreodată și cum n-am mai gustat de atunci. Bezea puţin crocantă la exterior și moale ca marshmellow-ul la interior, cu frișcă dulce și grasă și cu toate fructele paradisului pe deasupra. Se numește Pavlova și nu are nicio legătură cu tradiţia maori. E un desert de la antipozi gătit pentru prima dată în secolul trecut, când celebra balerină rusă Anna Pavlova a făcut un turneu în Australia și Noua Zeelandă.

De atunci datează și neînţelegerea dintre australieni și neozeelandezi asupra adevăratei origini a prăjiturii. Fiecare spune că la ei în ţară s-a inventat. Cam ca și disputa între peruani și chillieni pentru pisco sau între unguri și ardeleni pentru palincă. Am mâncat la Pavlova de parcă nu văzusem dulciuri în viaţa mea și de atunci o caut în meniuri prin alte colţuri ale lumii și nu o găsesc prea des. Noroc cu vară-mea, de la Oradea, care face o Pavlova de te lingi pe degete. Și, ce-i drept, la Oradea ajung mai des și mai ușor decât în Noua Zeelandă.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii