Am riscat însă și am elaborat ideea grandioasă a unui prânz la Zexe Braserie într-o sâmbătă frumoasă, cu familia din București și nu numai, plus băiețelul mai sus-menționat.
Am intrat și, nu știu, poate a fost lumina caldă, poate muzica absolut perfectă (anii ’80, anii ’40 – adică exact pe gustul meu), poate designul în același timp elegant, practic, subtil și primitor al locului – dar am știut imediat că am nimerit bine.
Părere care mi s-a confirmat atunci când doamna care ne-a servit (nu știu cum o cheamă, dar sincer sper să iasă la pensie de la Zexe și să o revăd de fiecare dată când mai ajung acolo), i-a plasat expert sub nas fiului meu (care deja dădea semne de plictiseală) creioane colorate, un caiet și niște ouă muzicale. A avut răbdare cu toate întrebările, ezitările și răzgândirile unei mese cu oameni mari și mici (de la trei la 41 de ani), ne-a luat în serios, dar nu atât de în serios cât să nu facă niște glume bune și s-a mișcat extrem de repede cu tot ce am poftit să mâncăm. E rar, foarte rar în București să găsești un serviciu atât de natural, plăcut, neforțat și, da, amabil, cu zâmbet.
Braseria este renumită pentru prăjituri (revenim mai târziu asupra acestui aspect în urma căruia al meu copil tot visează la „cototată“ – ciocolată, adică), dar mâncarea este, la rândul ei, foarte bună.
Cu greu scriu acum, la această oră târzie din noapte, despre ciorba de perișoare de la Zexe, perfectă alături de o pâine minunată și de o smântână densă, gălbuie, așa cum trebuie ea să fie, nu substanța albă, inodoră din borcănașele de plastic. Foarte bună și supa cremă de conopidă cu parmezan, pentru cine dorește ceva mai ușor.
La felul principal, salata de baby spanac cu rodie poate fi upgradată și cu câteva felii de piept de rață afumat, pentru amatori, iar ceafa de mangaliță e fragedă și ușoară. Îmi place că, de regulă, carnea e din carmangeria proprie, astfel încât gustul îmi amintește de ceea ce mâncam când eram mică, înainte de Euri și alte substanțe. La masa noastră s-a mai mâncat și butterfish (bun) și salată cu fructe de mare (foarte bună, foarte mare).
La desert – Take Ionescu, George Enescu, Regina Maria, Carmen Sylva. Pentru mine, o mare nostalgică a vechilor vremuri, aici e locul în care aș vrea să petrec cât mai mult timp, citind Mihail Sebastian și gândindu-mă la ce a fost demult. Sau, ca să nu mă întristez prea tare când mă gândesc la ce este acum, merge și Jardin d’Eden.
De fiecare dată când ajung la Zexe Braserie, mă bucur și mă liniștesc. Și cred că acesta este rolul unui restaurant bun, să te bucure pentru o oră-două. Știu, pare foarte ușor, simplu, intuitiv. Probabil că de aceea sunt așa puține restaurante cu adevărat bune în București, pentru că e atât de ușor.
