Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Zăhărelul și drobul de sare sau cum am înlocuit ciocolata cu fericirea

DIDI.jpg
Dacă ar trebui să aleg doar două dintre toate bogățiile lumii, acelea ar fi timpul și liniștea. Iar dacă timpul este, în principiu, un element guvernat din exterior, liniștea este eminamente o treabă internă, ceea ce o face cu atât mai greu de atins.

Perspectiva de a scrie un roman într-o săptămână sau de a termina zece articole într-o noapte îmi pare adesea mult mai senină și tangibilă decât gândul că trebuie să-mi potolesc mintea și s-o opresc în loc (ori măcar s-o frânez) preț de cincizeci de minute, cât durează, spre exemplu, o ședință de masaj, o meditație sau lectura unui capitol dintr-o carte. Un milion de gânduri par să treacă la foc automat prin circumvoluțiunile mele, ca și cum tot atâtea ferestre de Windows ar fi deschise în același timp, fiecare consumând un procent din atenția și energia mea, până când, la finalul zilei, nu mai rămâne nimic.

După multe astfel de zile, înlănțuite parcă în ciuda mea, am început să mă întreb și să disec chestiunea: de ce explozia de adrenalină e mai ușor de atins decât liniștea absolută? De ce pot să fac curat lună în toată casa în 50 de minute, ca iepurașul din reclama Duracell, dar nu pot să-mi potolesc mintea din alergarea ei frenetică nici 30 de secunde? Există un banc celebru (stupid, dar amuzant), în care Bulă este întrebat dacă soacra lui se mai dă în continuare pe balustradă, cât e ziua de lungă. ,,Da, dar i-am pus cuie pe toată suprafața”, explică el. ,,Și asta îi oprește alunecarea?”, întreabă mirat, interlocutorul. ,,Nu”, vine răspunsul lui Bulă. ,,Dar i-o încetinește considerabil”.

Mai în glumă, mai în serios, au existat momente în viața mea în care mi-am dorit din tot sufletul să se fi inventat o frână pentru gânduri, un marșarier pentru alergătură, un buton de pauză pentru griji, întrebări, puncte de pe lista de făcut într-o zi sau într-o săptămână. Iar când cei de la Hermès au inventat ,,Le temps suspendu”, ceasul care suspendă timpul – apeși un buton și scurgerea secundelor se oprește pe cadran, până când te decizi să apeși butonul la loc – mi-am dorit în secret un buton similar și pentru viață. Măcar o oră de grație într-o zi în care să reușesc să fiu complet străină de grijile, proiectele și scopurile mele, în care să reușesc… să nu mă gândesc la nimic sau măcar să pot vizualiza un cer de vară în Insulele Maldive, fără ca imaginea umbreluțelor în lumina apusului să se suprapună cu prima pagină din ultimul articol pe care trebuie să-l termin acum, cât mai repede, instantaneu, înainte să vină toate celelalte peste mine.

Analizând la rece angrenajele acestui malaxor perpetuu din creierul meu, am ajuns la o concluzie surprinzătoare: vinovăția. Da, vinovăția. Ne simțim atât de obligați să fim perfecți și să ținem în aer toate farfuriile pe care ni le-a aruncat destinul (plus cele pe care le-am luat de bunăvoie, din dorința de a-i intra destinului în grații) încât orice lucru minor care ni se întâmplă într-o zi obișnuită ne strică iluzia acestei perfecțiuni oricum inexistente, făcându-ne irascibili, prost-dispuși și, mai pe românește, întorși pe dos. Cât despre ideea de a ne lua pauză de la toate lucrurile serioase pe care le avem în minte, ei bine asta ne creează chiar și mai multă anxietate. Nu mă credeți? Încercați să vă programați o ședință din cel mai relaxant masaj posibil, în mijlocul celei mai ocupate zi din săptămână. Veți descoperi că nici balinezii și nici thailandezii n-au descoperit încă masajul pe un creier obosit, care nu se poate concentra pe nimic altceva decât pe ce mai are de făcut acum, peste o oră, peste o zi, peste o săptămână.

Ca și cum n-ar fi de ajuns, dacă interacțiunea cu un om nervos îmi trezește garantat o formă incipientă de nervozitate, pacea interioară pe care o admir adesea la unele persoane nu reușește niciodată să se lipească și de mine, ceea ce – ca într-un cerc vicios – mă enervează teribil.Nervii se iau ca un virus, în schimb seninătatea nu-i deloc molipsitoare. M-am trezit de multe ori fumegând în urma unui simplu email prin care mi se anula o întâlnire, dându-mă de ceasul morții pentru că un personaj se arăta reticent să-mi dea un interviu sau pentru că planurile mele din dimineața respectivă eșuaseră deja până la prânz, din motive care adesea nici n-aveau legătură cu mine. M-am surprins pachet de nervi pentru că vânzătoarea de la chioșcul din colț era nepoliticoasă, pentru că oamenii din jur erau grăbiți și nervoși sau pentru că o persoană pe care n-o mai văzusem niciodată și pe care nici nu aveam s-o mai văd în această viață îmi spusese ceva care-mi picase prost. În timp ce scoteam flăcări, printre ruinele carbonizate ale bunei mele dispoziții, se repeta obsesiv o întrebare: ,,De ce te îngrijorezi atât? De ce? De ce? De ce?”.

Chiar așa, de ce? Mi-am adus aminte de raționamentul meu păgubos de hamster pe rotiță aseară, în timp ce vizionam un episod din serialul meu preferat, ,,House M.D.”. Sezonul patru. Unul dintre pacienții doctorului Wilson, diagnosticat cu o formă de cancer care nu-i mai lăsa decât trei luni de trăit, descoperă că biopsia inițială a fost greșită și că nu are decât o afecțiune benignă. Este chemat să i se dea vestea că va trăi fericit până la adânci bătrâneți, dar în loc să-și muștruluiască doctorul pentru că i-a prezis în mod greșit moartea, alege să-l dea în judecată… pentru că l-a readus la viață. ,,În sfârșit, pentru prima dată în viața mea, trăiam în prezent”, îi spune el. ,,Îmi vândusem casa, mi-am luat bilet să merg la Veneția, făceam tot ceea ce mi-am dorit vreodată”.

Pare absurd, dar e atât de real. Noi, oamenii funcționăm pe două mari principii: ,,zăhărelul” și respectiv ,,drobul de sare”. Dispoziția noastră se schimbă instantaneu în bine când știm că ne așteaptă ceva frumos (gândiți-vă cum cresc productivitatea și pofta de a face lucruri înainte de un concediu) sau, în cazul rău, când știm că timpul de a face ceea ce ne-am dorit vreodată este limitat (o dovedesc toți oamenii diagnosticați cu boli grave, care încerp, brusc, să ia viața mult mai puțin în serios). Ca să nu ajungem, Doamne-ferește, la cea de-a doua ipostază, ar fi bine s-o alegem, acum și aici, pe prima. Zăhărelul.

Să începem fiecare zi cu gândul că măcar un lucru bun o să ni se întâmple, fără să devenim obsedați sau fixați pe această idee, ci pur și simplu jucându-ne cu senzația plăcută că, indiferent câte obstacole apar, ziua o să ,,dea cu plus”. Ne va îmbunătăți tonusul și productivitatea, ne va face măcar un pic mai liniștiți și, zic experții, ne-ar putea regla chiar și apetitul. Un remediu propus de mulți nutriționiști new-age pentru reducerea apetitului excesiv al pacienților (așa-numita foame emoțională) constă într-un exercițiu de vizualizare în care închizi ochii și îți imaginezi că te așteaptă ceva frumos: un cadou, o întâlnire cu un om drag, împlinirea unui vis, o călătorie.

Trebuie să pedalezi suficient pe acea imagine până când simți începutul unor fluturași în stomac, semn că tot corpul tău s-a aliniat în direcția unei așteptări pozitive. După care vei constata, surprinzător, că apetitul insațiabil pentru cea de-a doua ciocolată pe ziua de azi a dispărut. Asta pentru că nu era o foame reală, ci o foame de ceva frumos, bun, gustos, care să contrabalanseze toate lucrurile urâte pe care le adunasem în noi. Am încercat și, ciudat, funcționează.

Să ne ,,drogăm” cu fluturași în stomac, veți spune? Să pompăm în noi endorfine obținute de pe urma unor fantezii? Să ne trezim cu un zâmbet tâmp pe față în fiecare dimineață? Da. Exact asta. Pare stupid, dar de fapt e doar GREU. Mult mai greu decât să fim nervoși, iritați, ,,cu cuțitul la brâu” și, în primele zile, mult mai puțin reconfortant decât ideea că ne putem plânge de toate lucrurile rele, urâte și proaste care ni se întâmplă. Până când se produce declicul și totul devine firesc, adică exact așa cum trebuie să fie.

Liniștea – nu cea a călugărilor zen, ci bruma de pace interioară la care pot aspira oamenii agitați din zilele noastre – este apanajul optimiștilor, nu pentru că își impun acest lucru, ci pentru că, odată încercată această cale, e greu să te mai întorci la cealaltă. Nu-ți va face viața mai simplă instantaneu, dar puțina fericire, chiar și în doze mici, cântărește mai mult decât toate pătrățelele de ciocolată.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii