Am văzut această poveste în mai multe variante de-a lungul timpului. Cu Rachel Welch sau cu Mila Jojovich, Michael York sau Cristopher Waltz. Sunt zeci de mușchetari pe IMDB. Şi, înainte de televizor, am citit povestea la 13 ani, într-o ediţie premium cu coperţi groase cartonate, care era atunci pentru mine echivalentul de azi a vizionării poveştii în format 4K pe o plasmă de 2 metri. Şi lectura era atunci plină de sensuri ascunse şi de exaltare. Pentru că lucram cu imaginaţia mea, nu asistam pasiv la imaginaţia altora. Dar asta este o altă discuţie…
Până nu demult credeam că povestea mă prinde datorită faptului că este plină de acţiune şi că eroul învinge. Genul de poveste care ne place să ni-l repetăm la nesfârşit când vine vorba de viaţa noastră. Dar greşeam. Povestea lui Dumas mă prinde pentru că este umană. Există în ea loialitate şi trădare. Iubire şi ură. Şi, mai important decât toate, oameni care cred în cauze şi acţionează conform lor. Până la capăt.
Mă trezesc de multe ori incapabil să scriu sau să creez ceva nou. Pentru că nu-mi dau seama care este cauza pentru care aş face asta. Scriu pentru că trebuie să scriu. Muncesc pentru că trebuie să muncesc. Dar fără să cred. În situaţia asta sunt mulţi oameni pe care îi cunosc şi care lucrează în comunicare. Consecinţa? Aproape toţi creativii sunt încântaţi să lucreze pe o campanie socială: este foarte clară cauza.
Produsele pe care lucram nu sunt cauze, din păcate. Dar brandurile pot susţine o cauză. Sau crea una. Mi-aş dori să întâlnesc mai mulţi oameni în rândul directorilor de companie care să realizeze acest lucru. Că fără o cauză umană, care să-i implice pe oameni, nu ai o poveste care să fie spusă din nou, şi din nou, fără să plictisească. Cauza poate să fie găsită în felul atent şi responsabil în care îţi realizezi produsul, în felul în care îţi tratezi oamenii, în felul în care refuzi comunicarea plină de clişee, în orice.
În absenţa cauzei, mă străduiesc să-mi inventez una pentru a scrie o poveste frumoasă. Uneori îmi iese. Uneori clienţii le imbrăţişează. Dar la un moment dat oamenii se prind că-i cauza mea şi nu mai cred în produsul respectiv. Sau în brandul respectiv. Apoi nu mai cred în comunicare. Şi asta e păcat.
