Cautare




, Redactor

Reporter în căutare de oameni și povești.

Lifestyle |
|

„Vreau să îmi fie bine în viața mea”

Nu am prins, în mod conștient (eram prea mică), perioada de forță în jurnalism a Simonei Tache. A scris, timp de vreo zece ani, pentru publicațiile Tabu, Academia Cațavencu și Cotidianul. În 2013, s-a înscris la Facultatea de Psihologie, iar astăzi este psihoterapeut cu acte în regulă și cu un fotoliu galben din care își ascultă pacienții. Mă preocupă tare schimbările de drum, mai ales dacă în ecuație există și scrisul, așa că am invitat-o pe Simona să ne împărtășească din experiența ei.
DSC_6565

„Psiholog. Fost jurnalist. Om.” Aceasta este descrierea ta de pe Facebook. Care este cel mai important rol în prezent?

Înainte de orice profesie, mă simt om. Cu încrederi și îndoieli, cu râs și tristeți, cu forță și vulnerabilități, cu înțelepciune și copilăreală, cu zile mai bune și zile mai rele, cu oameni aproape de la care mă încarc și alții pe care prefer să îi privesc de la distanță, cu momente în care sunt blândă cu mine și unele în care îmi cer mai mult decât pot, cu greșeli și negreșeli, cu dorințe și nostalgii, cu răbdare și neliniști, cu soare și nori de furtună, cu planuri și amintiri și cu multe altele, cât se poate de firești și omenești.

De ce psihologie după o carieră în jurnalism?

A fost o dorință care a stat în capul meu ca ghiocelul sub zăpadă, undeva spre 20 de ani. Acum șase ani, m-am trezit că se topise zăpada și ghiocelul mi se înfățișa în toată splendoarea lui. Mai multe lucruri au contribuit, evident: viața însăși, cu maturizarea, cu toate întrebările și răspunsurile adunate până atunci, lecturile, eterna-mi nevoie de a înțelege cum funcționăm emoțional noi, oamenii, de ce funcționăm așa și ce am putea face să ne fie mai bine, situația în care se afla deja jurnalismul la momentul la care am decis să-mi schimb drumul…

Chiar dacă nu am respectat cronologia, mi-ar plăcea să-mi spui cum ai ales jurnalismul.

Ce să vezi, a fost tot un ghiocel care a stat ascuns în mintea mea încă de prin liceu. Țin minte că mi-a și cumpărat tata, pe la 17 ani, un reportofon d-ăla cu casetă, care între timp a ajuns la muzeul virtual al tuturor obiectelor vintage. Aveam să-l folosesc mulți ani mai târziu, când mi-am schimbat pentru a doua oară drumul. Am mai povestit că primul meu job a fost, timp de vreun an, acela de asistentă medicală. Apoi, pentru o bucată mai consistentă de viață, am lucrat în departamentul de marketing al Editurii Humanitas. Eram acolo când am aflat că revista Tabu avea un post liber. M-am dus la interviu și m-au luat repede, am intrat în caseta redacțională direct ca senior editor. Au urmat Academia Cațavencu, Cotidianul și apoi altele.

Ce-ți aduce psihoterapia în plus față de ceea ce-ți aduce scrisul?

Îmi aduce bucuria aia proaspătă, pe care ți-o aduce orice lucru nou. Mă bucur în fiecare zi de tot felul de lucruri, de la click-urile care se produc în mintea oamenilor, în prezența și cu ajutorul meu, la semnele clare că, pe măsură ce avansăm, le e tot mai bine, la momentele în care faptul că sunt 100% acolo, în fotoliul ăla galben, numai și numai pentru ei, le face suferința mai ușor de dus și schimbarea mai accesibilă. După ce am încheiat terapia cu primul meu pacient, pentru că omul era bine, m-am simțit un pic high, așa… Când am început-o, avea zece atacuri de panică pe zi. La final, nu doar că nu mai era vorba de asta, dar aveam în față un om mult mai bine așezat în viața lui, antrenat serios pentru a-și gestiona emoțiile și a-și regla singur comportamentele.

Simți că, dacă nu ar fi existat și durere în viața ta, nu ai fi putut să înțelegi suferințele altora și, mai mult, să-i ajuți să se vindece?

Probabil că, pentru că am trăit o experiență extremă, pot să înțeleg mai bine unele lucruri. Nu e o condiție pentru a fi un terapeut bun. Mi se spune însă, uneori, „Am venit la tine pentru că ești în picioare, deși ai trăit ce ai trăit. Asta m-a convins că se poate”. Deci, da, pare că istoria mea (soțul Simonei a decedat acum aproape doi ani, după o grea suferință, n.r.) e uneori parte din ecuația complicată care îl aduce pe om, într-un final, pe canapea, decis să înceapă să muncească pentru mai binele lui.

Ce fel de oameni trec pragul cabinetului? Ce-i face să-și caute alinarea la un terapeut și nu, spre exemplu, la prieteni?

Anxietatea, depresia, situațiile complicate de viață, pierderile, dependențele, disfuncțiile în relația de cuplu sunt unele dintre cele mai întâlnite probleme pentru care oamenii vin. Probleme cu care ne-am întâlnit cei mai mulți dintre noi sau cu care avem „șansa” să ne întâlnim, la un moment dat, în viață. Mai sunt și altele, le-am listat pe cele mai comune. De ce ajung, într-un final, la un terapeut? Pentru că nu merge cu prietenii decât până la un punct. Una dintre componentele esențiale ale oricărei terapii este relația dintre cei doi oameni care se adună împreună într-un cabinet. Se cheamă „relație terapeutică”, iar numele ei spune tot. Nu putem avea o astfel de relație cu prieteni sau cu rude. Pur și simplu, e alt cadru, în care ea nu se poate obține, de-asta ajutorul pe care ni-l poate da un prieten e limitat. El poate funcționa ca suport (și e foarte important să existe acest tip de suport în viața oricărui om), dar nu poate suplini rolul unui terapeut.

Fiind cunoscută și având o comunitate în jurul tău, ți-ai propus să faci și o educație în ceea ce înseamnă psihoterapia, practicile, scopul, efectele ei?

Mi-am propus și o fac deja, chiar dacă nu cu consecvența la care, din lipsă de timp, încă visez. Sper să reușesc să contribui la deschiderea oamenilor către această soluție, privită deocamdată destul de circumspect. Mă uit cu optimism în viitor, unde din ce în ce mai mulți români vor înțelege că terapia nu e nici blabla, nici vrăjitorie, că cei care apelează la ea nu sunt nici nebuni, nici răsfățați, dar și că nu ar trebui să ne regăsim, la capătul ei, într-un extaz perpetuu, plutind pe deasupra vieții noastre, fără să ne mai atingă nimic. Circulă enorm de multe legende și de convingeri eronate, dar de nezdruncinat, vizavi de tot ce se întâmplă în cabinetul unui psiholog.

Cum se îmbină, în momentul de față, scrisul cu psihoterapia? Scrii mai puțin? Deloc?

Scriu mai puțin și îmi lipsește. Sunt zile în care nici măcar nu deschid frumosul meu laptop argintiu, pentru că nu apuc, iar asta e ciudat pentru cineva care și-a petrecut cea mai mare parte din viață cu degetele pe taste. Tot ciudat li se pare și prietenilor mei să nu mai poată da de mine la telefon cu ușurința de altădată.

Cum diferă ascultarea din jurnalism față de cea din psihoterapie? În care îți prinzi urechile mai tare?

În jurnalism, asculți și transmiți mai departe, în psihoterapie, asculți și susții, asculți și empatizezi, asculți și faci echipă cu celălalt, pentru schimbarea lui. În jurnalism, te interesează și ești chiar obligat să te intereseze ce spun toate părțile, în psihoterapie, nu te interesează adevărul celorlalți, ci doar adevărul celui cu care tu lucrezi, precum și felurile în care el se poate raporta mai sănătos la acest adevăr al lui.

Crezi că temerile legate de cât de bun ești într-o meserie dispar când te apuci de treabă propriu-zis? Te-ai confruntat cu aceste sentimente în cazul scrisului sau al psihoterapiei?

Singurul fel în care poate dispărea o teamă este confruntarea cu obiectul ei. Dacă ți-e frică de mers cu metroul sau de interacțiunea cu oamenii, te vei vindeca doar expunându-te treptat. La fel e și cu teama, cu îngrijorările corespunzătoare unui nou început, pe care le avem cu toții. N-o să treacă decât după ce îți vei lua inima în dinți și vei face pași, tot mai mulți pași, pe drumul cu pricina. Cu câteva zile înainte de întâlnirea cu primul meu pacient, tot simțeam anxietate și nu mi-era clar de ce. M-am apucat într-o zi să o explorez și am găsit repede răspunsul: era legată de acel început. După prima ședință, a dispărut. Legat de scris, îmi amintesc chiar mai multe începuturi. A fost o vreme în care eram ferm convinsă că sunt incapabilă să fac interviuri. Mi-a trecut după ce chiar m-am apucat să fac.

Văd din ce în ce mai des oameni în jurul meu care muncesc extrem de mult și nu mai au timp de nimic altceva. La fel e și la tine sau reușești să echilibrezi situația?

Văd și eu același lucru, da. Și chiar lucrez cu astfel de situații în terapie, pentru că, de multe ori, se întâmplă nu din necesitate, ci pentru că persoana cu pricina nu știe și nu poate altfel. În ce mă privește, n-ai să mă vezi vreodată că dezvolt afaceri sau orice altceva m-ar pune în situația să devin o mașină de muncit. Vreau să îmi fie bine în viața mea, am devenit expertă în a nu mă chinui singură și continuu să mă perfecționez. Mi se întâmplă să am perioade aglomerate, dar mă recalibrez repede.

Ce loc mai ocupă umorul în viața ta?

Nu mă mai duc la serviciu pentru el, dar e mereu cu mine. Aseară, de exemplu, am fost la un pas să mor sufocată de râs, la o masă cu prieteni buni. Uneori, atunci când e în interesul terapiei, își face loc și în cabinet.

Unde te vezi peste zece ani? Se mai întrezărește vreo altă schimbare de meserie?

Mă întreb și eu, uneori, dacă o să-mi mai vină vreo idee. Foarte probabil însă că voi fi o respectabilă doamnă terapeut, care va scrie și cărți.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii