FacebookTwitterLinkedIn

Nu m-aș muta la Paris, dar mi-aș petrece măcar un an din viață în Vichy. Știu că sună scandalos pentru orice persoană îndrăgostită de luminile și farmecul Parisului (eu fiind, la rândul meu, una dintre acele persoane), dar dacă tumultul Capitalei franceze n-a reușit niciodată să mă seducă într-atât încât să mă visez pariziană, cele câteva zile petrecute la Vichy mi-au lăsat o liniște atât de tihnită în adâncul sufletului încât mi-ar plăcea să fiu, pentru o vreme, o „vichyssoise“. Ceea ce are doar parțial legătură cu faptul că jumătate din suprafața orașului este acoperită de parcuri luxuriante, că însuși Napoleon al III-lea avea aici o casă în stil colonial în care-și petrecea verile sau că este paradisul produselor cosmetice naturiste.

În apărarea mea, nu sunt nici pe departe singura care a trăit o astfel de dragoste „la prima vizită“. Pentru izvoarele sale, dar și pentru localizarea strategică în mijlocul unei regiuni de vis, Vichy a fost mereu o mică perlă a coroanei, râvnită cândva de însuși Iulius Caesar, care s-a luptat de două ori pentru cucerirea ei cu galii conduși de eroul local Vercingetorix.

Și, dacă regiunea Auvergne este cunoscută pentru salba de 80 de vulcani stinși care fac deliciul amatorilor de drumeții montane încărcate de adrenalină, Vichy este orașul care a beneficiat din plin de avantajele mai puțin vizibile ale solului vulcanic: încă de la începutul secolului al XVII-lea, apele termale din zonă erau folosite de către nobilime, fiind renumite pentru efectul benefic asupra pielii și a organelor interne (de la probleme ale dinților sau ale articulațiilor până la scăderea nivelului de zahăr din sânge, în cazul diabeticilor), dar și pentru vindecarea sau ameliorarea unor boli fără leac.

Astfel, moda tratamentelor spa la Vichy datează încă din vremea Regelui Soare, când una dintre doamnele de vază din Franța la acea vreme, Marchiza de Sévigné, petrece doi ani în oraș pentru a-și trata artrita reumatoidă cu apă din izvoarele termale. Întoarsă la Paris, începe să răspândească în stânga și-n dreapta povești despre apele miraculoase din Vichy, făcând prima formă modernă de „publicitate“ orașului și transformându-l, din vorbă-n vorbă, într-un adevărat „Saint Tropez“ al epocii sale.

Crescând popularitatea locului în rândul aristocraților, apar și primele spa-uri, cel mai faimos păstrat până în prezent fiind „Les Célestins“, de la începutul secolului XX. Clădirea, extrem de impunătoare, are o cupolă din mozaic tipică stilului maur, fiind astfel vizibilă influența vizitatorilor din țările arabe de-a lungul secolelor, pe lângă personalitățile locale, precum ducii de Bourbon sau familia Bonaparte. Și, ca o picanterie care face de fiecare dată deliciul doamnelor, interiorul este prevăzut cu balcoane asemănătoare lojelor de la teatru, dar al căror scop a fost gândit de la bun început ca pur funcțional: doamnele de viță nobilă care frecventau spa-ul pentru diverse tratamente își petreceau timpul dintre procedurile terapeutice la etaj, privind de la balcon către celelalte doamne – la fel de cunoscute în epocă – ce-și făceau apariția pe porțile spa-ului, observându-le și comentându-le fără milă.

Cu un asemenea trecut, nu e de mirare că mai bine de 80% dintre fațadele din Vichy sunt listate ca monumente de patrimoniu, stilul Art Nouveau fiind cel mai evident în „Parc des sources“, parcul central în care se află captate izvoarele. Realizată în 1903, în vremea lui Napoleon al III-lea (el însuși un iubitor al locului), dantelăria albă din fier forjat de 700 de metri lungime, care adăpostește cele cinci izvoare băubile (celelalte șase sunt folosite pentru prepararea nămolurilor de tratament) duce din prima clipă cu gândul la stilul Turnului Eiffel. Pe bună dreptate, având în vedere că Gustave Eiffel lansase, cu ocazia Expoziției Universale din 1889, moda geometriilor elaborate din fier, iar construcția în stil Art Nouveau care adăpostește izvoarele termale a fost adusă tocmai de la Paris în aceeași perioadă.

Auvergne_allier_vichy_parc_galerie

Nimic despre mareșalul Pétain. Aceasta ar fi singura regulă, nescrisă de altfel, pe care trebuie s-o urmezi ca turist în Vichy. Dincolo de calmul reconfortant al micului orășel francez și de eleganța somptuoasă a clădirilor-bijuterie pe care le întâlnești la tot pasul, Vichy-ul este ca o femeie frumoasă care are un secret teribil ce-i stă povară pe suflet. Și, chiar dacă Regimul colaboraționist de la Vichy, din perioada Celui de-al Doilea Război Mondial, este un capitol închis și aproape uitat, cei 30.000 de locuitori ai orașului încă se feresc să vorbească despre fatidica zi de 10 iulie 1940, când cea de-a treia republică franceză a fost abolită, fiind proclamat noul stat francez, aliat cu Germania nazistă.

Privind retrospectiv, alegerea orașului a avut mai puțin de-a face cu voința locuitorilor și mai mult cu logistica: la acea vreme, prin prisma turismului, orașul avea cele mai moderne linii telefonice din Franța și, strategic, se afla în zona neocupată. Totuși, această moștenire tristă încă persistă, în formă fizică, prin plăcile comemorative de pe frontispiciul superbei clădiri a Operei (unde a fost semnat tratatul), dar și ca tristețe de profunzime, vizibilă instantaneu pe chipurile locuitorilor, dacă le pomenești cumva de acel capitol demult închis.

Pe o notă pozitivă însă, tot opera din Vichy – a doua ca mărime din Franța după opera din Paris și realizată tot în stil Art Nouveau, în nuanțe de alb și auriu – are meritul de a fi transformat orașul în capitala franceză a muzicii. Pentru a evoca perioada dintre cele două Războaie Mondiale, când orașul avea două companii de operă, patru orchestre simfonice și balerini de talie mondială precum Rudolf Nureev sau Anna Pavlova țineau capul de afiș al spectacolelor, Opera din Vichy a menținut acest obicei al concertelor de muzică clasică până în zilele noastre. Mergând câțiva pași mai departe, există și celebrul Cazinou din Vichy, renumit la începutul secolului XX pentru muzica bună, mâncarea fină și petrecerile memorabile.

Vue intérieure de l'opéra de Vichy (style Art nouveau).

Nu poți să te întorci din Vichy (dacă nu tânjești, ca mine, să-ți prelungești vacanța pe o perioadă nedeterminată) fără câteva creme și loțiuni organice pe bază de apă termală de Vichy, dar mai ales fără o pungă supradimensionată de… bomboane, așezată strategic pe fundul valizei. Celebrele „pastilles de Vichy“, bomboanele alcaline de formă octogonală, au fost inventate în 1825, de către un chimist francez ingenios care a reușit să concentreze o parte din mineralele izvoarelor termale ale zonei într-un produs de farmacie care să poată fi purtat cu sine mai lesne decât o sticlă cu apă termală, mai ales că aceasta din urmă nu rezistă îmbuteliată mai mult de câteva zile.

Auvergne_allier_vichy_palais_des_sources

La aproape două secole distanță, niciun francez care se respectă nu mestecă gumă sau dropsuri pentru o respirație împrospătată, ci are mereu în buzunarul hainei sau într-un compartiment discret din poșetă o cutiuță de „Pastilles de Vichy“ (cu extract adăugat de mentă, anason sau lămâie), care, pe lângă beneficiile evidente, îmbunătățește în mod natural digestia și are și rolul unui supliment nutrițional cu multiminerale. Nu numai că înțeleg pasiunea lui Iulius Caesar pentru acest loc, dar de acum înainte celebrul dicton roman „Sanitas per aquam“ – sănătate prin apă – de la care vine și abrevierea modernă de „spa“, mă va duce mereu cu gândul la fațadele dantelate din Vichy.