Cautare




, Contributor

Scriitor, traducător și cronicar literar.

Opinii |
|

Viața la țară

Pandemia mi-a oferit prilejul să trăiesc, din nou, un timp îndelungat, ceea ce numim viața la țară. Dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, ci despre felul în care s-a schimbat satul în ultimele decenii, genul de schimbări survenite, cu diferențele inerente, în majoritatea satelor din țară. Fenomen care ar trebui să ne intereseze mai mult, dat fiind că România este, încă, o țară predominant rurală.
 aboneaza-te
Marius Chivu_Facebook

Am avut norocul să mă nasc și să cresc la țară, într-un sat oltenesc de lângă Horezu, experiență care, într-un fel sau altul, și-a pus amprenta și asupra personalității mele, și mi-a influențat și scrisul, crescând alături de toți cei patru bunici, care locuiau în sate vecine. Am făcut grădinița la țară și tot aici mi-am petrecut apoi, fără excepție, toate vacanțele, ajutându-i pe bunici la muncile câmpului până târziu, când am plecat la facultate, apoi ceva mai rar. Bunicii au trăit mult și m-am bucurat de ei cum rareori cineva are privilegiul s-o facă. Părinții mei, între timp pensionați, s-au reîntors în sat. Astfel că, oricât de mult m-am îndepărtat de universul rural în viața mea de adult (ca stil de viață și profesie), mă gândesc la mine, fundamental, ca la un copil al satului. Copilăria mea a rămas aici, la fel și familia, deci și inima.

Acum, când scriu acest text, mă aflu în a doua lună de izolare de când m-am mutat la țară, în fosta casă a bunicilor, actualmente a părinților. Pandemia mi-a oferit prilejul să trăiesc, din nou, un timp îndelungat, ceea ce numim viața la țară. Un alt noroc, dat fiind că izolarea la țară presupune muncă pe câmp, adică mișcare în aer curat, în mijlocul naturii. Mai e și primăvară. Dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, ci despre felul în care s-a schimbat satul în ultimele decenii, genul de schimbări survenite, cu diferențele inerente, în majoritatea satelor din țară. Fenomen care ar trebui să ne intereseze mai mult, dat fiind că România este, încă, o țară predominant rurală.

În primul rând, satul pare depopulat. Și nu din cauza izolării oamenilor în case de teama virusului (în județul Vâlcea sunt confirmate, cel puțin deocamdată, doar câteva cazuri și niciun deces), ci din cauza plecării masive la muncă a celor mai tineri. Practic, din fiecare casă din sat, cineva a plecat în străinătate și în fiecare gospodărie există loturi de pământ rămas nemuncit. Cel mai probabil, aceștia se vor întoarce cândva definitiv, căci în ultimii ani s-au construit și se construiesc în continuare numeroase case cu banii câștigați afară. Dar, deocamdată, satul pare mai degrabă un fel de zonă rezidențială cu case mari și noi în care nu locuiește nimeni.

Un alt aspect, care pe mine, personal, mă întristează, este faptul că s-a construit urât: casele bătrânești, de un farmec aparte, cu elemente arhitecturale brâncovenești specifice zonei (mânăstirea de la Horezu, culele de la Măldărești), au fost abandonate, n-au fost consolidate, renovate și, eventual, mărite. Oamenii au preferat să construiască lângă ele alte case, mai moderne, dar fără identitate arhitecturală, genul de case pe care acum le vezi oriunde în țară. Conacele cu cerdac de lemn sunt acum vile cu balcoane de fier forjat, foișoarele de lemn au devenit terase din termopan, iar stâlpișorii de ipsos au înlăturat ceramica de Horezu ca element decorativ, au dispărut fântânile cu cumpănă sau cu grilaj de lemn. Arhitectural, satul nu mai are personalitate. Este tot numai ciment, plăci de OSB și termopan. De altfel, în copilărie, satul avea trei tâmplari, dintre care unul era bunicul meu matern. Acum nu mai găsești niciun tâmplar (căci am avut nevoie și am căutat) pe o rază de câteva zeci de kilometri. Odată, satul avea sobari și brutari, fierari și potcovari, pielari și pantofari, croitori, lăutari și alți asemenea meșteri. Era consumeristă i-a lovit precum asteroizii pe dinozauri.

Dar, evident, nu toată modernizarea satului este rea. Primarul, priceput, n-a ratat, ca atâția alții, oportunitatea fondurilor europene și a făcut multe lucruri admirabile: s-au asfaltat ulițele pietroase sau noroioase și au fost iluminate, s-au reconstruit mai trainic podurile de peste ape, au fost renovate școala, căminul cultural și dispensarul (acum se construiește chiar un spital), a fost reamenajat terenul de fotbal, s-a construit o rețea de apă și una de canalizare, în centrul comunei a fost amplasat un punct de colectare a plasticului, iar gunoiul colectat în pubele este ridicat din fața casei. Comuna are chiar și o pagină de Facebook.

Din păcate, aceste modernizări vin uneori cu proasta lor folosire: pe ulițele asfaltate, traficul s-a intensificat (Waze le recomandă acum ca rute alternative) și mașinile rulează cu o sută la oră,
ATV-urile te surzesc când trec prin fața casei, iar clădirea școlii nu se vede din cauza celor câteva TIR-uri parcate cvasipermanent în fața ei. În centrul comunei există o stație de alimentare cu benzină, două farmacii, un magazin mixt și un supermarket, astfel că șanțurile de pe marginea drumurilor, albia râului, poienile și potecile s-au umplut cu pungi de plastic, pet-uri de bere, doze de băuturi energizante și, mai ales, cu paharele de unică folosință de la dozatoarele de cafea, iar, acum, inclusiv cu măști și mănuși de protecție. Dacă pentru pet-urile de plastic există totuși un punct de colectare (care se umple și este ridicat săptămânal), ambalajele de tablă și aluminiu, la fel și sticlele ajung pe câmp și în albia râului, întrucât pubelele sunt doar pentru gunoi menajer.

Apropo de râu, întrucât cererea de materiale de construcție este ridicată, a apărut o stație de sortare a pietrișului și, acum, în albia râului activează permanent excavatoare și basculante care, pe kilometri întregi, au distrus orice urmă de biodiversitate: a dispărut vegetația specifică zăvoiului (ferigile cresc acum în ghivece în curțile oamenilor), nu mai există pești, broaște, raci, pentru că nu mai există pietre și pietriș (din cauza săpării cu utilaje și a adâncirii continue a albiei, s-a ajuns la stratul de humă) și nici maluri cu rădăcini de copaci crescând în apă.

O altă problemă sunt câinii comunitari (sau, mai bine zis, comunali): în preajma supermarketului trăiește o haită de câini corciți cu toate rasele, majoritatea fiind rase de companie de talie mică, câini abandonați, o parte, de orășeni, altă parte de cei plecați la muncă în străinătate. Dar aspectul cel mai îngrijorător este faptul că acești câini, cei mai mari dintre ei, s-au sălbăticit și trăiesc în pădure, unde vânează iepuri și căprioare. Pădurarii din zonă împușcă acum câini pentru protejarea animalelor sălbatice. De curând, una dintre berzele întoarse în sat a murit prinsă, cine știe cum, între liniile de electricitate și am văzut scena devorării cadavrului berzei de către câinii comunitari peste drum de supermarket.

Nu mă număr printre paseiștii care declamă că „veșnicia s-a născut la sat” și nici nu mă emoționez patriotic atunci când văd la televizor scene folclorice cu colinde filmate în vreun muzeu al satului unde toate casele sunt mici bijuterii de arhitectură, iar așa-zișii țărani umblă îmbrăcați în costume populare. Cred că acele sate tradiționale au dispărut, în mod natural, acum mai bine de un secol. Dar nici nu pot să nu mă întristez de nepăsarea față de specificul rural, față de identitatea zonei și, mai ales, față de natură. Din păcate, aceasta este tot o chestiune de educație, un (alt) domeniu unde stăm foarte, foarte prost.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii