Cautare




, Contributor

Este ziarist de presă scrisă și scriitor.

Lifestyle |
|

Vară

Sunt în Khan Al-Ahmar, într-unul dintre acele teritorii palestiniene aflate de zeci de ani sub ocupație israeliană. Cerul a luat foc și în deșert soarele caută să ne ucidă pe toți, democratic, indiferent de etnie, orientare politică, sexuală sau religioasă. Khan Al-Ahmar (care s-ar traduce Hanul Roșu) e o mică așezare de beduini. Beduinii aceștia stau în calea unui important drum pe care israelienii vor să îl construiască în acest teritoriu ocupat. Se dă aici o importantă bătălie simbolică.
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Libertatea, Libertatea!

Și chiar pe drumul către locul acesta am citit Spre o altă flacără, de Panait Istrati, și mi-am notat cu creionul acest strigăt de disperare: Ah! Libertatea, Libertatea! Mi-aș da tot sângele meu pentru ea. Și dacă vreți să știți adevărul integral, cu un patetism bine temperat, mi-am ascuns lacrimile, deși moartea iluziilor și demascarea utopiilor e întotdeauna dureroasă.

Apa, cerul

Beduinii ne arată școala – e făcută din cauciucuri, fiindcă betonul, cimentul și toate celelalte sunt interzise. Cauciucuri puse unul peste altul – e o școală improvizată, dar copiii beduinilor se agață de ea ca de un zmeu înălțat la cer.

Liderul comunității a urmat cursurile unei facultăți – a vorbit pentru cele mai importante ziare ale lumii (citiți The Guardian?) despre așezarea asta mică de beduini, abia ce s-a întors din America, a luat cuvântul la tribune importante și și-a spus partea sa de adevăr. Beduinii nu vor să plece de aici – ei sunt acum un David care se luptă cu un Goliat infinit, care are toată puterea.

Apa. Beduinilor le e tăiat accesul la surse de apă – iar la doi pași de aici se înalță garduri dincolo de care sunt piscinele unor vile somptuoase – deasupra, același cer albastru glacial. Arareori vezi mai bine natura umană la lucru în toată complexitatea sa teribilă.

Dacă au poftă, beduinii dorm sub stele – și ei cred că nu există viață mai fericită ca a lor.

Fiii aceleiași lumi

Umblu prin toată Palestina și peste tot aud același lucru: nu vom pleca de aici, ne-am născut aici, aici s-au născut părinții noștri și părinții părinților noștri și tot așa până când se pierde urma istoriei oamenilor. Ierihonul e cea mai veche cetate cunoscută locuită neîncetat de oameni.

Mă întorc la Beit-Sahour, lângă locul nașterii lui Iisus Hristos, și păstrez o tăcere ceva mai îndelungată, ascultând cum cad secundele una după alta – e un loc minunat și oamenii, uite, nu îl lasă să fie până la capăt minunat.

A călători prin Palestina mi se pare cea mai bună dovadă că aparții timpului, că nu lași istoria să treacă degeaba pe lângă tine, că nu ești străin de frământările, și de realizările, și de speranțele, și de dezamăgirile timpului nostru. Nu e periculos – în ciuda celor pe care le auziți la televiziunile de știri. Călătorii români sunt în deplină siguranță în Palestina – aparținem aceleiași lumi, să știți, indiferent cum ne numim zeii, problemele de la Mediterana sunt problemele noastre, suntem toți copiii cam nebuni ai aceleiași familii, separați de atâtea granițe vizibile și imaginare.

Apocalipsa nu e acum

La Nablus primesc de la samariteni (poate ultimii samariteni, mai trăiesc mai puțin de două mii) asigurări că nu va veni sfârșitul lumii. Mai sunt câteva sute de generații până când se va împlini promisiunea Domnului către Avraam că nu va distruge lumea înainte să se bucure toate generațiile astea de roadele pământului.

Din Palestina plec în Israel – Israelul e incredibil, îl știu bine din epoca tinereții mele universitare la Tel Aviv. Nu mai există o țară ca Israelul în Orientul Mijlociu – cu tot ce înseamnă acest enunț.

Rostul oamenilor pe pământ

Și din Israel plec în Danemarca, la Copenhaga. Copenhaga nu e neapărat locul ideal să-ți petreci vacanța de vară, mai ales dacă nu ai venituri mult peste normă. Totul în Copenhaga este îngrozitor de scump, viața danezilor însă e relaxată, e minunată. Viața nu se trăiește aici ca o pradă. Danezii au reușit să creeze o societate echilibrată, în care oamenii și-au găsit rostul. Te uiți la ei, pedalând pe bicicletele lor, mergând în parcurile lor verzi nesfârșite, mâncându-și heringii, înalți, mereu gata să dea cu fruntea de cer, le vezi liniștea și îți e greu să crezi că ne aflăm pe aceeași planetă.

Natura, legea, morala, porțile percepției, visul neîmplinit

România e măcar pe jumătate orientală, e levantină, avem atât de puține în comun cu danezii că totul are încă puterea să te fascineze. Ordinea desăvârșită (și cartierele imigranților arată, în Copenhaga, perfect daneze), respectul oamenilor unul față de celălalt și față de natură, de lege și chiar de morală…

Călătoresc prin Copenhaga pe pământ și pe apă, am văzut și eu casele din Nyhavn, am văzut Mica Sirenă (e micuță), am fost în Christiania, unde hipioți din mileniul II au crezut că pot naște lumea din nou. Și iată Christiania acum – e încă o Meccă pentru hipioții târzii, dar ideea s-a diluat și a rămas din ea, dureros de vizibil, îndeosebi răul. Christiania se vizitează astăzi pentru droguri, nu pentru declarația ei de independență. Aici se ajunge pentru a se trece de porțile percepției, nu pentru a constata lucid că lumea eliberată e încă un vis neîmplinit.

E ceva putred în Danemarca?

Nu am harul căderii în dragoste față de orașele lumii, întorc totul pe de o parte și pe de altă parte, așa că umblu mai departe zeci de kilometri pe zi căutând totuși ceva putred în Danemarca, așa cum știm încă de la Hamlet că există, că trebuie să existe. Am văzut și mai mult din umbrele acestui Eden din Nord, dar nu vreau să le arunc pe masa acestei relatări.

Totul rămâne pe de o parte și pe de altă parte – asta este lecția cea mai importantă pe care am învățat-o călătorind, și dacă ea nu se uită cine are ochi de văzut va vedea, iar cine are urechi de auzit va auzi, iar cine nu – oricum nu, niciodată.

Va urma

E încă vară când scriu aceste rânduri, urmează Oslo, vreau să fiu aici exact pe 31 august, din rațiuni cinefile, pe care nu am de ce să le explic. Și, desigur, Nisa, să văd grădina publică în care și-a tăiat gâtul Panait Istrati, Panaitaki al nostru, chiar înainte să fie salvat și dăruit marii literaturi, vreau să mă plimb pe strada Istrati și tot așa mai departe, către Paris, cel mai frumos oraș al lumii, iar și iar, mereu, în ciuda trecerii timpului…

Va urma.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii