Cautare




, Contributor

Media şi entertainment |
|

Un tractir numit voință

lucian_georgescu.jpg
Dis-de dimineață domnișoara de la televizor zîmbește strîmb pentru că nu știe cum să introducă subiectul următor; știrea despre o scriitoare bolnavă nu are același impact mediatic ca un cutremur la Izvoarele sau ridicarea neo-răzeșilor de la Pungești, adevărată mană cerească pentru audiența stației.

Prezentatoarea e evident jenată de neșansa de a fi în off-prime time, deși mai mult ca sigur că profesorii de la facultatea absolvită nu cu multă vreme în urmă îi vor fi precizat doct că acest concept este astăzi desuet. Se mîngîie însă cu gîndul că alte predecesoare, adevărate doamne astăzi, au început tot la știrile dimineții; trezitul devreme, fumatul pe stomacul gol și fardatul pe orbecăite sînt pe deplin răsplătite mai devreme sau mai tîrziu de o societate recunoscătoare singurei instituții eficiente de învățămînt de masă.

Totul e să ai voință și perseverență pentru a reuși într-o țară crescută la televizor, așa că domnișoara strînge din dinți și ne comunică vestea spitalizării deținătoarei premiului Nobel pentru literatură, o scriitoare de limba germană condamnată mediatic la arestul unei cetățenii pe care a urît-o profund îndreptățit dintotdeauna.

Tonul este duios, cum bine îi stă prezentatorului vorbind despre o spitalizare care din păcate pentru rating nu s-a sfîrșit cu un deces; să ne păstrăm însă rezerve de speranță pentru emisiuni ulterioare: ”din cauza stării grave de sănătate medicii nu i-au permis transportarea, astfel că Herta nu va ajunge la Iași în perioada următoare”.

Detabuizarea personajului, apropierea jovială prin eludarea oricărei formule de politețe par mai mult decît normale – doar vorbim despre un obiect, Herta Müller, băgat fie de-i place ori nu – și cu siguranță a doua variantă este cea corectă – în inventarul național spiritual, pentru că fizic, spre fericirea-i, se află cea mai mare parte a timpului în orașul pe care Caragiale și l-a ales drept refugiu.

Dar așa cum acesta nu s-a mai putut opune repatrierii în pămîntul de care fugise la propriu și la figurat întreaga viață, doamna Müller nu poate scăpa de gratitudinea fără margini a unei națiuni îndrăgostită subit de literatura ei, decisă să își impună voința și dragostea prin forța unui viol cultural. „Ne-au dat un rege, le-am dat o regină” titra aberant un ziar în octombrie 2009, delirînd  pe tema „dă-mi un nobil, ia un Nobel”, curat murdară logică de Dîmbovița.

Secvențele care însoțesc știrea se concentrează pe mîinile osoase ale scriitoarei, frămîntate cu disperarea că timpul ar putea da înapoi și că doamna Müller ar putea fi din nou tovarășa Müller, condamnată la reeducare prin muncă la întreprinderea Tehnometal de justiția populară care a pus delatorii pe piedestalul eroilor naționali, uitîndu-i acolo etern. Din fericire, acum ea e doar… Herta – familiaritate necesară expresiei mediatice a unei societăți ambițioase care vrea să își depășească cu orice preț condiția – nu doar pe cea socială ori culturală, ci și pe cea istorică.

Și să fim realiști – nu e oare mai bine „Herta” decît „doamna Herta” în contextul unui tractir național plin de madame travestite în doamne? Sau nu e de preferat un spital german provincial unuia la Iași? Nici nu vreau să îmi imaginez criza doamnei Müller în plin festival al literaturii în capitala moldavă: trezirea ei din comă într-un salon de spital cu termopane albe amintind de saloanele de psihiatrie ale unei epoci nu foarte îndepărtate ar fi necesitat doze infinite de anxiolitice.

Nu e simplu să te trezești la realitate în România. 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii