Cautare




, Contributor

Este ziarist de presă scrisă și scriitor.

Lifestyle |
|

Un sărut în Casablanca în trecerea timpului

Se întâmplă uneori ca YouTube, rulând liniștit în legea lui, să-ți aducă în urechi îndrăgita melodie Casablanca, a misterioasei entități muzicale Jessica Jay.
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Și cum asculți tu Casablanca, să nu mai fie 2019, să fie iar 1995 și vacanța de vară, să mai fie și magnificile discoteci ale Costineștiului de altădată și așa să ajungi să constați că mai ai niște parale în portofel și poate că a sosit momentul să iei calea Africii, în care, vorba ceea, ai fost doar în trecere.

Iată-te, așadar, într-un Air France care pleacă de la Paris la Casablanca. Ai avea nevoie de o electrocardiogramă, ca să păstrezi acest moment pentru totdeauna.

Degetele bătrânului Sam

Ce mai e un sărut în Casablanca? Și cum cade lumina în cafeneaua lui Rick? Mă număr printre aceia, tot mai rari, care au văzut de zeci de ori filmul de cinema Casablanca, și nu de fiecare dată am lăcrimat la intonarea Marseillezei.

Îmi plac melodramele, mă înnebunesc gabardinele lui Bogart și degetele bătrânului Sam (Dooley Wilson), precum și grația ireală, care vine dintr-o epocă definitiv apusă, grația lui Ingrid Bergman. Știu Casablanca pe de rost, replică cu replică, și îndrăznesc să nu îmi fie rușine să intru așa în anul 2020. Dar Casablanca e un film american de cinema, ba încă un film de propagandă, din vremea unui război tot mai îndepărtat și el. Casablanca aceea e dintr-o lume colonială care astăzi nu mai este, și e bine că nu mai este, dar astăzi, astăzi, în Casablanca…

Nu obișnuiesc să îmi fac nici griji, nici planuri, umblând pământul în căutarea unor povești care, la rândul lor, îmi imaginez că mă caută, mă așteaptă sau mă cheamă.

Casablanca astăzi este un oraș îngrozitor de murdar, unde pietonii își duc viața lor de martiri, iar șoferii sunt gata să se spintece pentru cine știe ce nimic. Există semafoare, dar e ca și cum nu ar exista, dacă ești timid, poți să-ți trăiești toată viața pe același trotuar.

O mie de ani

Casablanca, astăzi, e musulmană, și berberă, și africană, și europeană, căci Africa de Nord e totuși o prelungire a Europei. Marocul este traversat de la nord către sud de o autostradă cum România nu are și nici n-o să aibă în următorii cincizeci de ani; marocanii sunt convinși că Dacia e o mașină marocană, dat fiind că o fac în țara lor și așa o vând în restul continentului.

Ca să ajungi la Rick’s traversezi câteva secole, căci Casablanca e întinsă pe o mie de ani, poate și mai mult, ajungi și în Epoca de Piatră, și în Evul Mediu timpuriu, și într-un viitor care la noi n-a venit. E o oază de frumusețe.

Rick’s e făcută după cafeneaua din film, nu invers, și asta se vede. E o frumusețe totuși contrafăcută, cu o lumină ca de neon. Vastele saloane sunt superbe și le lipsește adevărul. Pianul bătrânului Sam era gol în seara în care am intrat în cafeneaua lui Rick. Americani înspre vârsta a treia cinau gălăgios și se pozau unii pe alții împărtășind tuturor părerile lor despre Maroc și viață. Cafeneaua este un restaurant și restaurantul este închis la prânz, respectând o siestă pe care, de altfel, marocanii și-o îngăduie tot mai rar.  Cel mai frumos loc din Casablanca este esplanada din fața moscheii Hassan II. Splendidul complex rezidențial care îi stă de strajă are un bloc-turn care poartă numele Gatsby. Gatsby, da. Și valurile Oceanului Atlantic sunt sublime și înspăimântătoare, iar faleza te duce, peste exact trei kilometri, la mallul Marocco, unul dintre cele mai luxoase din întreaga Africă. E un lux de Dubai în Marocco Mall, și în cafenelele din centrul vechi al orașului bărbații beau ceai și deapănă amintiri din secolul XX și nicio femeie nu îi însoțește.

Grădinile Majorelle, raiul

Din Casablanca am plecat la Rabat, Capitala țării este încă și mai europeană, e verde și liniștită ca un oraș administrativ din Germania Federală, așa că am plecat la Marrakesh, să văd îmblânzitorii de șerpi și să mă rătăcesc în cea mai mare piață din Africa. Am ajuns la muzeul Yves Saint Laurent și în grădinile Majorelle, care e posibil să fie, de asemenea, cel mai frumos loc de pe fața aceasta a pământului. Dar Casablanca, oriunde ai fi, te cheamă înapoi. Casablanca este orașul cu cel mai frumos nume din lume, duce cu sine o legendă și, mai târziu, când te întorci la Paris, lași totuși, pentru totdeauna, ceva în acest nord al Africii spre care inima se îndreaptă, iar, și iar, și iar, ca o busolă scrântită întru melancolie.

Tokio e mereu departe

Casablanca e un oraș nostalgic și puțin trist, nerăbdător în trecerea timpului și, dacă nu aș fi îndrăgostit de Bucureștiul nostru în cădere, poate că mi-ar plăcea să rămân pentru totdeauna aici, fără să mai cunosc nici Lisabona, nici America, nici Parisul eliberat.

Dar mă întorc în Parisul eliberat și mă simt acasă în cafenelele sale, acasă pe marile sale bulevarde, cu Sena despărțind malurile și luna spânzurată într-un colț de cer. În Casablanca am cunoscut un șofer care făcea pe ghidul în diferite puncte ale Marocului, un bărbat divorțat, un berber, dormea cu telefonul lângă el și nu știa niciodată în ce oraș va înnopta, așa că era nevoit să aibă câte o prietenă de suflet în toate orașele mari din Maroc. Clienții săi erau mai ales japonezi, iar el îi găsea pe japonezi veniți de pe o planetă străină, foarte îndepărtată, obsedați de punctualitate și de fotografii-instant. Noi, românii, îi eram asemănători, noi suntem pentru totdeauna mai aproape de Casablanca decât de Tokio.

Trebuie să știți și că este jumătatea lunii noiembrie și magazinele universale din Casablanca deja au îmbrăcat hainele Sărbătorilor de Iarnă și pretutindeni răsună colinde în limba franceză.

Granița continuă

Marocul e o graniță unde și-au dat întâlnire culturi atât de diferite, toate l-au îmbogățit și l-au făcut unic. În Casablanca nu am văzut oameni care să se sărute la malul oceanului, sau în parcuri, sau pe stradă, nici măcar în dreptul cafenelei lui Rick. Filmele americane de cinema ne-au mințit, muzica pop din ultimii ani ai mileniului al II-lea ne-a mințit. Chiar și așa, chiar și așa!, Casablanca rămâne cu tine pentru totdeauna, iar ceea ce ochii tăi văd în Casablanca nici timpul (canalia!) nu mai poate să șteargă.

Mă voi întoarce aici într-o vară, voi urca pe una dintre clădirile albe de sub cer și voi privi stelele și voi asculta oceanul și inima mi-o voi asculta, întocmai ca Santiago din Alchimistul. Casablanca e un loc în care nu trebuie nicio clipă să uiți că ești în Casablanca, în Casablanca trebuie să fii încă tânăr și să mergi pe sârma dintre realitate și tot ce ai visat despre Casablanca. Căci dacă nu ai visat niciodată la Casablanca, nu e nimic pentru tine aici.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii