Cautare




, Contributor

Este ziarist de presă scrisă și scriitor.

Travel |
|

Un oraș pentru totdeauna: Praga

Cu puțin înainte de sfârșitul lumii, luând act de posibilitatea declanșării unei pandemii globale de coronavirus, am fost pus în situația de a mă gândi serios ce oraș vreau să mai văd, în caz că vine apocalipsa și după aceea nu mai e cazul. E o întrebare foarte serioasă, de oracol: care ar fi ultimul oraș pe care ai vrea să îl (re)vezi?
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

M-am gândit eu cât m-am gândit și am decretat așa:  orașul acesta este Praga, nu poate fi altul. Da, dacă va fi să mă săvârșesc în acest 2020, vreau să revăd înainte Praga, adevăratul oraș de aur, vreau să revăd Castelul, vreau să revăd curgerea Vâltavei, vreau să mă pierd în cartierele ei mărginașe și să nu-mi pară rău că sunt viu, vreau să beau beri la Tigrul de Aur, vreau să merg pe urmele scriitorilor mei preferați din secolul XX: Hrabal, Kafka, Čapek, Hašek, Havel și Kundera, cu toții cehi!

Așa că am plecat la Praga.

Tramvaiele

Praga este magnifică din atât de multe puncte de vedere, încât nici nu știi de unde să începi. Eu am început de la tramvaiele sale. Îmi plac tramvaiele pragheze, care par că se revarsă dintr-o altă lume, din vremea imperiului, ducând și aducând muncitori, tramvaiele pragheze au ceva nobil și uitat, nu mai există altele ca ele în Europa, poate doar cele din Lisabona, dar acelea au o altă poveste.

Tramvaiele pragheze te poartă inevitabil într-o lume populată de cehi. Dacă am, și nu văd de ce nu aș avea, dreptul la popoare preferate în Europa, atunci declar pe proprie răspundere că acestea sunt: cehii și irlandezii și italienii. Îmi plac foarte mult cehii, îmi place filmul de cinema Kolya, cred că e cel mai frumos film de cinema de la sfârșitul secolului XX. În plus, sunt îndrăgostit de Forman și de Janáček.

Dacă e adevărat că oamenii au dreptul la reîncarnări, și dacă e adevărat că ei pot alege unde să-și trăiască următoarea viață de muritori, atunci aș vrea să se consemneze că mi-aș dori, dacă mă nasc din nou, să fiu praghez.

Primăvara

Mai mult: pe când eram foarte tânăr și a trebuit să aleg un subiect pentru teza mea de licență în științe politice, am ales (și am ales bine) Primăvara de la Praga (bine, era despre Ceaușescu și Primăvara de la Praga, dar adevărul e că mie doar de Primăvară îmi păsa). Nu știu dacă mai știți ce a însemnat Primăvara de la Praga în istoria secolului XX. Ea a fost o răscruce. Atunci, cu trupele sovietice și ale tuturor țărilor din Pactul de la Varșovia (mai puțin România) invadând Cehoslovacia, atunci s-a văzut, în sfârșit, comunismul fără mască. Comunismul fără față umană. Comunismul în tot ce avea el mai atroce și mai meschin.

Primăvara de la Praga a fost redeșteptarea târzie a unei întregi generații de visători și învinși, care a crezut în comunism ca într-un vis, ca într-un basm, pentru a se trezi într-un coșmar.

Torța, rugul

Jan Palach este unul dintre eroii mei din secolul XX. Și ce a făcut Jan Palach? Pe 19 ianuarie 1969, el și-a dat foc, el s-a făcut torță, el s-a făcut rug pentru că nu putea să trăiască într-o țară fără libertate.

Libertatea obișnuia să fie cândva un ideal și să însemne mai mult decât o pungă de citrice și televiziune în culori. Cehii (la fel ca polonezii, dar în cu totul altfel) au un cult pentru memorie, sunt un popor cu destin. Din căderea în fanatism îi salvează mereu umorul. Cehii și numai cehii au fost în stare să vopsească un tanc sovietic în roz și să râdă de el.

Visul și coșmarul

Am fost la Praga pentru că am vrut să văd Muzeul Comunismului din capitala Cehiei, unde memoria, v-am spus, contează enorm. Iar muzeul se deschide cu o statuie a lui Marx și te trece prin trei etape: visul, realitatea și coșmarul.

A trecut jumătate de secol și Primăvara de la Praga încă mai există în Cehia, măcar în amintiri. Mileniul e altul, luptele de odinioară par astăzi ciudate, de neînțeles. Printre multe lucruri pe care le-au pierdut oamenii în trecerea timpului se numără și greutatea unei conștiințe istorice. Sau, putem spera, putem visa, conștiința noastră istorică e doar adormită și ea se va trezi din nou, la alte răscruci, la alte greutăți de neîndurat.

Porumbeii

După ce am parcurs comunismul cehoslovac, am luat-o pe urmele lui Bohumil Hrabal, iar urmele sale sunt peste tot în Praga, pentru că aici și-a trăit el singurătatea prea zgomotoasă, aici a visat milioanele arlechinului, aici a gândit trenurile cu prioritate, aici a evocat vremurile bune de altădată, iar chelnerul care l-a servit pe regele Angliei aici visa să ajungă.

Sunt pretutindeni urmele lui Hrabal în Praga. Fostele sale locuri de muncă (și Hrabal a avut zeci de meserii, nestatornicindu-se în niciuna, fiindcă el era scriitor și numai scriitor) sunt marcate cu mici plăci de marmură: aici a muncit Hrabal… Un zid de la periferie a devenit Zidul Hrabal, pe el sunt desenate cărți și pisici și lipsesc, în mod tragic, unii porumbei.

Hrabal a murit căzând de la etajul 5 al unui spital, în timp ce se aplecase peste fereastră pentru a hrăni porumbeii.

Geniul

Mai departe am fost să văd muzeul închinat lui Kafka. Am văzut, iar, și iar, și iar, și iar, și iar, un film cu Praga din timpul lui Kafka și probabil că l-aș fi putut vedea la nesfârșit. Un labirint în care, dacă priveai atent, îl puteai vedea pe Gregor Samsa înainte să se trezească gândac.

Am căzut pe gânduri în fața unei fotografii cu mormântul lui Kakfa și în fața unei fotografii cu sanatoriul unde a plecat să-și salveze viața, și nu și-a salvat-o, și din nou pe gânduri în fața unei fotografii cu părinții săi bătrâni. Au trăit cât să afle că fiul lor a fost totuși un geniu.

Am umblat, cu iubita mea, prin Praga înspre toate punctele cardinale și aș mai fi umblat până în ziua de astăzi, dacă ar fi fost posibil. Am cinat în restaurantul Pușkin, dar și în restaurantele închinate lui Švejk, soldatul lui Hašek, poate cel mai mare personaj comic din literatura secolului trecut.

Tigrul de Aur

Și chiar înainte de sfârșit m-am retras în Tigrul de Aur și acolo am băut beri blonde sub statuia lui Bohumil Hrabal. Beam în rând cu toți ceilalți oameni, pe o masă simplă de lemn, umăr lângă umăr, toți, într-o deplină egalitate de clasă.

Singur, deasupra noastră, domnul nostru Bohumil Hrabal ne veghea căderea în paradisul blondelor beri și chipul său era lumios și domnul nostru nu era trist.

Și Praga oricât de minunată ar fi, și este, mai ales pe Podul Carol când soarele asfințește, este și mai frumoasă când o trăiești în trena marii sale literaturi.

Praga este o poveste, poate ultima noastră poveste. Sau poate că nu – Praga va străluci, va fi orbitoare, și mult după ce noi ne vom fi săvârșit. Și Praga e pentru totdeauna.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii