Cautare




, Contributor

Scriu despre publicitate și media de 20 de ani. În 2013, am publicat cartea de interviuri „Primul an de publicitate”.

Opinii |
|

Un cal, un cal, PR-ul meu pentru un cal!

Sună telefonul. Răspund. O voce curajoasă se prezintă, cu precizarea imediată: „Noi ne cunoaștem, Petre!” Nu-mi lasă timp să caut în memoria mea îmbâcsită numele ei pentru că îmi zice repede că ne-am cunoscut pe vremea când „lucram la agenția X... PR, dar acum sunt la agenția Y... PR.” Mă rog! – o înțeleg.
 aboneaza-te
Petre_Barbu.jpg

„Îți propun un subiect pe gustul tău, Petre! Pentru că tu ești amator de astfel de subiecte <<out of the box>>! Este pe măsura talentului tău…” Și începe să-mi laude talentul. Cuvinte mari, șabloane, „peltea”, este evident că habar n-are ce-am scris. Mă ia cu greață de la stomac.

Să fiu brutal, să-i tai „macaroana”, să înceteze cu „periuța”! Dar asta e strategia ei, îmi spun ascultând-o, să capteze bunăvoința și atenția interlocutorului. Asta o fi învățat la școala de comunicare sau în agențiile prin care a trecut.

Mă gândesc că lăudătorii de tristă amintire ai lui Ceaușescu și ai sinistrei sale neveste n-au fost învățați de propaganda comunistă să „pupe în c…”. Asta este în gena unor oameni, pupincurismul! „Talentul” ăsta se moștenește genetic, indiferent de epocă, de regim, de „forma de guvernământ”…

Chiar și tinerii din zilele noastre, care-i disprețuiesc aiurea pe cei bătrâni, făcându-i la grămadă „comuniști”, dar fără să aibă habar ce-i aia comunism, chiar ei practică pupincurismul specific epocii de tristă amintire, fără să știe și fără să le pese. Așa consideră că este normal. Șeful, asistenta șefului, directorul, patronul, partenerul de afaceri, furnizorul, cei la care există un interes, toți trebuie „periați” și „pupați”. Și pentru a-și atinge interesul merită să facă orice. Oricum, „pupatul” ăsta e tare dizgrațios. În orice „orânduire socială”.

BUGETELE DE PUBLICITATE ATRASE DE TELEVIZIUNILE DE SPORT ]N SEMESTRUL I 2016

O las să se desfășoare pe lăudătoarea talentului meu. După ce termină, atacă direct: „Petre, am un client… (nu rețin naționalitatea, olandez sau suedez?), care este lider… (toți clienții PR-iștilor sunt lideri de piață!), care oferă servicii de coaching și leadership într-o formulă inovativă… (toți clienții PR-iștilor sunt inovativi!), cu ajutor cailor…?” Cu ajutorul cui? – o opresc năucit. „Cailor! Nu pot să-ți spun mai multe, vei vedea când te vei întâlni cu clientul meu, care dorește un interviu… Pentru că un cal poate să recunoască un lider!”

Fraza asta, „un cal poate să recunoască un lider”, mi se înfinge în minte și mă deconcentrează… Ea așteaptă răspunsul meu: să facem interviul. Cu cine? Cu clientul sau cu calul? Sau cu „liderul” recunoscut de calul clientului?

Ea îmi mai spune ceva despre o lansare care va avea loc în curând (orice client al PR-iștilor are o lansare!), undeva la o fermă sau la o herghelie, probabil că sunt mai mulți cai care recunosc liderii, dar avalanșa ei m-a năucit, m-a îngropat, sunt ca lovit de… copita calului! Nu este descurajată de blocajul meu și ca atare îmi promite că o să-mi trimită pe e-mail o prezentare a firmei… (orice client al PR-iștilor are o prezentare!). Mulțumesc! – răsuflu ușurat și închid telefonul.

În prima clipă, mă gândesc dacă nu cumva am fost victima unei farse. De la o vreme, de când PR-ul este la putere, bieții jurnaliștii au ajuns de râsu’ lumii. (Doar Tolotan mai salvează onoarea breslei!)

BUGETELE DE PUBLICITATE TV CONSUMATE DE SUPERMARKETURI ÎN SEMESTRUL I 2016

Repet fraza care mi s-a înfipt în minte: „Un cal poate să recunoască un lider”. Oare de ce m-a sunat pe mine? Pentru că sunt „out of the box”? De ce nu s-a dus cu calul clientului în poartă la Cotroceni? Ca să confirme calul dacă Iohannis este sau nu este un lider. Sau la Guvern, să-i dea calul un certificat lui Cioloș că are vocație de lider. Sau să organizeze agenția de PR o caravană pe la ministere, pe la primării și companii, o campanie de recunoaștere a liderilor aleși de popor, desemnați de guvern, puși de partide pe funcții, pe pile și cumetrii.

O fi avut Ștefan cel Mare o firmă de coaching care folosea metoda asta inovativă, bazată pe recunoaștea leaderului de către un cal? Oare calul are obiceiul să lingușească stăpânul? Să dea cu „periuța” prinsă în copită?

Dar oare cum face calul când recunoaște cu lider adevărat? Nechează de bucurie? Sau când are de-a face cu un impostor de lider? Dă din copită? Mai mult, există vreun cal care să recunoască un profesionist în PR? Prea multe întrebări caraghioase pentru un subiect atât de serios!

Mă gândesc visător la Richard al III-lea și îmi vine să strig: „Un cal, un cal, PR-ul meu pentru un cal!”

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii