Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Un alt continent

Femeia se zbate, în continuare, în mijlocul drumului. Trec pe lângă ea mașini de teren, camionete și elefanți. Și tuk-tuk-ul nostru. Nimeni nu poate opri. Aici, în inima Cambodgiei, nu există reguli de circulație, ci doar o negociere continuă, gestual-urlată, care se face din mers. Am oprit, m-a lovit cineva din spate. Nu e la fel de rău ca în Birmania, de exemplu, dar e imprevizibil și cu un anume grad de... seismicitate culturală pentru occidentalul care crede în intersecțiile semaforizate.
 aboneaza-te
Ioana Bâldea

Atât că, dacă nebunia de a pleca de la aeroport cu tuk-tuk-ul (căruia, în primă fază, până să ne dumirim că e un mijloc de transport validat local, i-am spus când ricșă, când căruță) mi se șterge repede din memorie, femeia care se zbate în ce pare a fi o criză epileptică, în mijlocul drumului și, în același timp, în afara drumurilor tuturor, o să mă urmărească mult după ce zilele astea, în care înaintăm prin junglă ca printr-o proză de Richard Flanagan, se vor fi terminat. E un episod violent, de producție festivalieră, din cele care la noi ajung în cinematografele de artă. Sunt prea multe straturi de sens în spasmul acela de neostoit.

E un an greu și nu știu foarte bine cum am ajuns aici. Ce caut eu în Asia aceasta pe care nu o prea înțeleg și care mă obligă la readaptare constantă? Vizuală, olfactivă, culinară, vestimentară. Aici primim continuu alerte de la MAE. Trecem, în fond, prin țări unde pedeapsa cu moartea e în vigoare și cazurile turiștilor cărora li se plantează droguri în bagaje, deloc puține. Aici sunt străzi cu aer condiționat, în Singapore, și maimuțe pe marginea drumului, în Malaezia. Aici circuli cu metroul și barca, la Bangkok și în picioarele goale, în Myanmar. Aici, duhoarea e la ordinea zilei, fațadele coloniale ale vechii Birmanii par să ți se prăbușească, literalmente, la picioare, dar primești pe stradă mănunchiuri de iasomie, care-ți impregnează buricele degetelor de parfum. Aici sunt cascade artificiale și țânțari-tigru cât se poate de reali, soarele îți mușcă din carne și apa, dacă ajungi într-una din insulele cu sau fără trecut cinematografic (pe-aici s-a făcut The Beach), e atât de clară încât îți vezi pielea încrețindu-se în jurul unghiilor de la picioare. Aici, toate plajele se scaldă în corali, iar în sate vacile sunt priponite la poarta câte unui hogeac pe poarta căruia stă scris „Pensiune, 3*”.

Am plecat cu multe griji în bagaje și cu și mai multă tristețe. Și cu oboseală. Cât cuprinde. Am plecat fără chef într-o aventură plănuită cu atât de mult timp în urmă că aproape nu mai era o aventură. Am plecat vlăguită, circumspectă, lipsită de curiozitate. Una peste alta, am plecat în mijlocul anului, iarna, când e treabă multă și sacră, de la care nu abdici nici măcar când dai să te prăbușești. Anduranța e, în fond, o chestiune de onoare în sistemul nostru de valori. E rădăcina culturii muncii. Sau a cultului ei, după caz.

Și uite-mă totuși aici. În inima junglei. Mă așteaptă pui de elefanți braconați, salvați și transformați în vedete de Instagram, malluri copiate dintr-un coșmar al consumului ridicat la rang de religie, declarații de orgoliu arhitectural, cum sunt Turnurile Petronas, și de grandoare a proporției remodelate în piatră și lemn, ca întreg complexul de la Siem Reap. Mă așteaptă apusuri ireale și cercei zăngănitori, grădini de orhidee, și porumbei cu coroană care ți se strecoară nonșalant pe lângă glezne, ca niște găinușe ascultătoare.

Cel mai înspăimântător însă e spectrul unui alt continent interior. Unul care se cere explorat. Sau reexplorat. E ideea de coexistență a frumosului aproape agresiv cu scene care, pentru privirea mea de turist neexperimentat în subtilitățile lumii acesteia, au un soi de anacronie dureroasă. Sunt foarte departe, aici, de antivirusul meu care-i provoacă laptopului momente de depresie, de criza unui document rătăcit în neantul cibernetic, de un deadline care-mi suflă în ceafă cu forță de ciclon chitit să nu-mi dea pace până-n Kansas. Aici suntem doar noi doi, o mulțime de reguli la limita absurdului și multe flacoane de spray-uri antițânțari. Sunt splendori ireale, ca un miraj tehnologic și e o durere purulentă, care stă să mă muște după fiecare moment de uluială.

Am pierdut, de curând, pe cineva foarte apropiat. Mă așteptam să mă îngrop în rutina mea și să putrezesc acolo. Aici m-am agățat însă de lumea asta nouă. Poate și curajoasă, ca să-l parafrazăm pe Huxley. O lume care te obligă la reevaluare, te obligă să funcționezi. Te surprinde. Uneori ca un șoc electric. În orașe fără iluminat stradal, văd, seara, mașini cu gratii și coviltire improvizate, sub care se înghesuie până la treizeci de suflete. Vin de la muncă. Par secătuiți de orice dorință de a trăi. Aici, piețele par cartiere de sine stătătoare, street food e aproape o mentalitate, relația dintre om și natură e fluidă și opulentă, grafia latină e la fel de enigmatică pentru cei mai mulți dintre locuitori cum mi se pare mie alfabetul birmanez, căldura e pâcloasă, densă, griulie ca o balenă, care plutește pe deasupra lumii. Și asta pentru că, la Bangkok, de exemplu, nu se vede niciodată soarele. Coada balenei umbrește în permanență cerul, lumina pare sufocată de un filtru fotografic kitschos. Balena se numește poluare și, pe lângă ea, Moby Dick era o creatură blândă.

E greu de digerat lumea asta atât de diferită. E și revigorant. Între orhidee, măști urbane, păuni cu cozi ca de mătase și un furnicar de oameni sleiți și emaciați, îți vezi mai ușor propriile slăbiciuni. Întrezărești mâinile care ți se întind. Înveți să trăiești cu ce te doare. Îți amintești să fii fericit.

E iarnă la București. Pe drumul de întoarcere, îmi despachetez jacheta cu puf. Culcușită în ea, ar trebui să fie o vară invincibilă, cum spunea Camus. În fapt, în vara mea iernatică se intersectează lumi inegale, un continent zdrențuit de duioșii infinite, de frumusețe dureroasă, de trafic infernal, de opacități lingvistice și provocări olfactive fără număr. E bună ieșirea aceasta din matcă, spre o lume în care nu se vede soarele și căldura are o textură de tafta grea. E grea amintirea femeii din mijlocul drumului, la care nu ajunge nimeni, din motive de trafic. Oare ce s-a întâmplat cu ea?

Într-un fel, orice călătorie care contează e una în care înveți puțin să-ți fie dor de tine. E bună și grea, în același timp.

Când avionul care mă aduce acasă aterizează într-un oraș în care ninge, am conștiința profundă a distanței parcurse. Cer cenușiu, soare cu strălucire ca de neon. Miros de zăpadă micronic răzlețită prin aer.

De-acum sunt gata să mă iau la trântă cu frigul.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii