Prima dată când am intrat în magazinul Alexandrei Sojfer, de pe Boulevard Saint-Germain din Paris, am ieșit fără nicio pungă de cumpărături, dar cu o hotărâre fermă și pentru toată viața. Atunci și acolo, printre pânzele fine și mătăsurile brodate din care se fac cele mai frumoase umbrele pe care le-am văzut vreodată, mi-am promis că – atunci când voi avea un copil – îl voi învăța să prețuiască ceea ce francezii numesc, cu poezie, „le bel objet“.
Mi-am promis și că îi voi da șansa să se îndrăgostească de toate acele mărunțișuri nespus de frumoase pe care oamenii vremurilor noastre le-ar putea considera desuete, cum ar fi o poză în sepia, tipărită pe o hârtie cu antetul fotografului; o rochie brodată manual de mâna unei croitorese pricepute; un costum croit cu creta și cu centimetrul de un maestru al acului și al aței sau o umbrelă de soare din dantelă și organza. Așa cum, cândva, Alexandra Sojfer a avut norocul s-o învețe mama ei.
Pentru ea, normalitatea a reprezentat-o mereu acest univers sofisticat, de modă veche, care pe alții i-ar duce cu gândul la exponatele din vitrinele de sticlă ale unui muzeu: lumea umbrelelor de ploaie și de soare din danteluri fine, stil „broderie anglaise“, și a bastoanelor sculptate în argint sau jad, acoperite cu piele de pisică de mare sau lucrate în lemn de esență tare; lumea muselinei de mătase, a tulle-ului brodat cu cristale, a plasei de bumbac și a fâșiilor de mătase de Mokuba, furnizorii creatorilor de modă haute-couture.
„De când eram mică, mama mi-a făcut cunoștință cu lumea asta, a umbrelelor și a bastoanelor“, își amintește ea. „Mi-a explicat că, pe vremuri, era de neconceput ca doamnele să iasă fără umbrela de soare, iar domnii fără pălărie și baston“. Fascinată de acest univers al ritualurilor elegante, Alexandra nu l-a mai părăsit niciodată, o alegere altminteri previzibilă având în vedere istoria ei de familie. Bunicul, Georges Gaspar, sculpta pipe și mânere de umbrele (el a inventat stilul „frou-frou“), punând bazele propriei mărci în 1937, iar mama, Anne Marie Gaspar, furniza materiale pentru marile ateliere pariziene de lux.
Îndrăgostită iremediabil de „parasoles“ și „parapluies“ – adorabila diferență pe care o fac francezii între umbrelele de soare și cele de ploaie – la vârsta de 16 ani Alexandra Sojfer petrece un an întreg lucrând ca ucenic în atelierele vechilor artizani francezi și luând la rând toate muncile migăloase care conduc la realizarea unei umbrele. La 18 ani, se ocupă deja de export și de relația cu presa pentru meșteșugarii francezi și, într-una dintre promenadele sale pe bulevardul Saint-Germain, își face curaj să intre în prăvălia de „accessoires exceptionnels“ a venerabilei doamne Madeleine Gély.
Magia este instantanee: nu doar la contactul dintre Alexandra și boutique-ul din 1834 în care supraviețuise o lume uitată, ci și la întâlnirea dintre tânăra îndrăgostită de Belle Epoque și bătrâna doamnă de 80 de ani, care căuta să-și transmită mai departe meșteșugul. „Am fost mai întâi asistenta ei în atelier și mi-a arătat toate secretele meseriei“, își amintește Alexandra. „Madeleine mă vedea ca pe copilul ei, eram extraordinar de apropiate“.
În 2002, madame Gély este de acord să-i cedeze afacerea ucenicei sale, iar tânăra în vârstă (pe-atunci) de doar 27 de ani începe să bată la ușile băncilor, pentru a obține finanțare. „M-au primit bine“, își amintește ea. „Boutique-ul lui Madeleine Gély avea notorietate, ca și marca fondată de bunicul meu, Georges Gaspar“. Din acel moment, povestea Alexandrei se confundă cu povestea magazinului vechi de 180 de ani de la numărul 218 Blvd. Saint-Germain, unde echipa ei de artizani continuă să ofere surse de fascinație turiștilor, celebrităților și trecătorilor deopotrivă.
Cine mai folosește în vremurile noastre, umbrele de soare brodate manual și executate la comandă, în săptămâni și luni de migală? Recunosc, cu această prejudecată pășisem eu (și probabil mulți alții) în templul „Belle Epoque“ al Alexandrei Sojfer și, privind retrospectiv, nu mă pot judeca foarte aspru. În epoca fast-food și fast-fashion, în care tendințele și posesiunile intră la categoria „consumabilelor“, puțini mai sunt cei care au vremea, răbdarea sau entuziasmul sincer de a aștepta și cultiva ritualuri desprinse din epoci în care timpul avea mult mai multă răbdare și blândețe cu oamenii. Și, de multe ori, proximitatea unor astfel de oaze ne trezește mai curând iritare decât încântare, reamintindu-ne toate plăcerile de care nu avem vreme și toate micile bucurii și rafinamente care nu se regăsesc în viețile noastre.
Și totuși, boutique-ul eminamente „français“ al Alexandrei pare atât de contemporan și de legitim în locul pe care îl ocupă din 1834 încoace, încât după câteva minute de plimbat printre bastoane, umbrele și mici accesorii create manual, o umbrelă din dantelă Chantilly, brodată manual, începe să ți se pară cel mai firesc accesoriu pentru o pereche de blugi de la cel mai „hip“ brand al momentului sau pentru orice rochie de vară cumpărată la reduceri de la unul dintre marii retaileri de masă. Nu te mai simți într-un muzeu, ci într-un boutique care poate să-ți vândă – nu pe loc, ci mai ales la comandă – un strop din sofisticarea doamnelor elegante din picturile lui Claude Monet.
„Merge perfect cu teniși și cu un tricou“, consimte Alexandra, observându-mi privirile lipite de o umbrelă spectaculoasă din fâșii de organza ivoire, botezată „La Farandole“, după denumirea unui dans franțuzesc provensal. „E cât se poate de modernă“. Nici nu e de mirare că, de la personalități din politică, pictori, cântăreți sau actori celebri, până la „turiști cu teniși în picioare și rucsac în spate“, toți i-au fost de-a lungul timpului clienți și pe toți îi întâmpină cu la fel de multă căldură și entuziasm. Cel mai frumos obiect pe care l-a realizat vreodată a fost o comandă specială a unei firme de bijuterii din Place Vendôme: o umbrelă bărbătească din mătase, al cărei mâner era încrustat cu diamante, rubine, smaralde și safire.
Realizarea unei umbrele – indiferent că este o comandă specială sau una dintre cele 600 de referințe din catalogul magazinului – poate dura între câteva ore și câteva zile, totul fiind executat manual de echipa de meșteșugari, majoritatea provenind din domeniul haute-couture: de la alegerea și pregătirea monturii – „scheletul“ propriu-zis al umbrelei – trecând prin tăierea materialelor în forma potrivită, asamblarea lor și realizarea dublurii interioare, până la cusăturile manuale și finisajele verificate de nenumărate ori, pentru ca rezultatul să fie perfect.
Nu-i de mirare că – deși se declară anti-marketing – Alexandra a ajuns cu creațiile sale până în Japonia, niponii având un adevărat cult pentru accesoriile ieșite din boutique-ul de pe bulevardul Saint-Germain. În afară de colaborările cu teatre și branduri de modă care folosesc creațiile ei în defilările de podium, Alexandra nu se promovează, nu caută să iasă în față, doar participă la târguri de profil pentru ca lumea modernă să facă cunoștință cu lumea ei, veche, autentică și fermecătoare.
„Când intră pe ușa magazinului, oamenii își aduc aminte să viseze, să râdă și să se simtă bine“, zâmbește Alexandra, mulțumită că a reușit să se țină de promisiunea făcută strămoșilor ei, „de a păstra umbrela într-un colț de paradis“. În micul boutique de la 1834 se ridică în fața ochilor tăi o cortină de teatru, lăsând la vedere o lume care nu mai știai că există. „Acea bucurie din ochii clienților noștri“, zâmbește ea, „acela este singurul marketing care mă interesează“.
