În situaţia de mai sus m-am trezit în luna mai, când trebuia să ajung la București din Orientul Mijlociu, cu o escală la Istanbul. De 24 de ore. Am aterizat rupt de somn în jur de 5 dimineaţa. La 6.30 eram deja la hotel în Yenibosna, cartier al Istanbulului la 10 minute pe ceas de aeroport. L-am ales așa pentru că a doua zi la 5, cel târziu, trebuia să fiu din nou la Ataturk pentru zborul spre ţară. Și m-am culcat.
M-am trezit după prânz cu părul vâlvoi și nebărbierit de câteva zile. Pe loc am hotărât să rămân în cartier, să găsesc un berber (frizerie de bărbaţi, mai e și cea de femei care, surpriză, se cheamă kuafor, iar la avocat în turcă i se spune avukat și perdea e perde și ciorap e corap… OK), să redevin prezentabil și să mănânc la un restaurant din zonă. Adevărul e că nici numeroasele atentate din ultimele luni nu mă făceau să-mi doresc o tură prin Sultanahmet sau Taksim. Am rămas în Yenibosna și am căutat un frizer.
Am găsit după vreo 5 minute de mers de la hotel. Prima frizerie a mea a fost. E drept că mai era un client înaintea mea, dar nu m-a deranjat să aștept. Ajutorul de frizer (cel care mătura părul și mai și spăla clienţii pe cap câteodată) mi-a făcut o cafea ness și am ieșit la o vorbă și la o ţigară pe scări la frizerie. Era o frizerie de cartier improvizată la mezaninul unei clădiri de locuinţe ce avea la parter un magazin de legume-fructe. Ieftine, proaspete și bune.
Ajutorul vorbea trei cuvinte în engleză, părea fascinat de România și dornic să-mi împărtășească părerile lui în domeniul fotbalului. M-a întrebat de echipa favorită, am enumerat împreună fotbaliști celebri, a trecut la familie și copii, m-a întrebat ce lucrez și cât câștig – chestii pe care le vorbești la frizerie. M-a distrat de multe ori curiozitatea sinceră a esticilor, în special a asiaticilor, faţă de persoana și viaţa străinilor și francheţea cu care puneau întrebări pe care noi, „occidentalii mai vechi sau mai noi“, am aștepta să treacă ani de prietenie înainte să le punem.
Microbistul nu era asiatic, era turc, dar la fel de curios. Cafelele și ţigările – gata, mi-a venit rândul pe scaun, unde am stat vreo 10 minute să mă gândesc la nemurire și la același tip de tunsoare (mai scurt în părţi și puţin mai lung în creștet) și să-l aștept pe frizer (no English) să-și bea și el nessul și să fumeze două ţigări. Două.
Tunsul a început brusc. Din foarfecă. Fără mașină electrică. Și a durat vreo 20 de minute. Timp în care nici eu, nici frizerul nu am spus nimic. Ajutorul întreţinea alţi clienţi la nessuri pe scări. Mașina de tuns nu a fost folosită nicio secundă și totuși păream ras pe margini.
După care a apărut ajutorul cu apă fiartă. Urma bărbieritul: ritual tradiţional la turci, care preferă să se bărbierească în oraș mai degrabă decât acasă, și judecând după preţul scăzut și numărul mare de „berberi“, tind să le dau dreptate. Cu apă fiartă și cremă, frizerul a făcut o spumă pe care mi-a întins-o pe faţă rotind pămătuful până când nu-mi mai vedeam decât nasul.
Vreo două minute bune am fost dat cu spumă sau masat cu pămătuful de credeam la un moment dat că o să cadă firele de păr de la atâta presiune. Satisfăcut de muntele de zăpadă ce-l făcuse pe faţa mea, bărbierul, hai să-i spunem acum bărbier, a scos o lamă nouă (mi-a prezentat-o proaspăt scoasă din ambalaj) și a pus-o în brici. Eu de brici am frică mare încă din copilărie, când ne tundea, pe mine și pe fratele meu, nenea Botoș, prieten cu tata, care ne lua perciunii cu briciul – și ustura de fiecare dată.
Cu briciul cu lamă nouă, bărbierul și-a început treaba meticulous, dar hotărât: întindea pielea feţei, trăgea cu briciul, ștergea briciul de spumă și barbă pe cealaltă mână și trăgea din nou. Mișcări scurte, dar sigure. Gânduri sângeroase nu neg că mi-au trecut prin minte.
Stând acolo pe scaun, îmi aminteam de nopţile fără somn din Quito (nu puteam dormi din cauza altitudinii) și de unul dintre filmele văzute în acele nopţi, mai precis de o scenă în care un bărbier le taie beregata clienţilor și pe urmă îi ciopârţește și le vinde carnea. Mă rog, film de groază, care, cu groază, am realizat, citind genericul de final, că a fost filmat în România. În fine, din Ecuador în Anglia victoriană, trecând prin Buftea, probabil, gândul meu a revenit pe scaunul de la frizer.
În câteva minute a terminat toată treabă cu un bonus de insistenţă sub nas unde, că să ajungă să ia toate firele, aproape mi-a băgat degetele în gură. Și după ce a terminat de bărbierit s-a mai pus încă o dată pe treabă și a mai tras o tură pe toată faţă. Să nu rămână nimic. Niciodată nu cred că am fost mai bărbierit decât în Yenibosna, deasupra magazinului de legume-fructe. Și experienţa nu s-a terminat.
Ajutorul a apărut din nou cu un prosop fierbinte, pe care mi l-a aplicat direct și fără întrebări pe faţă, după care, tot fără întrebări, a luat o sticlă cu after shave și m-a îmbăiat și pe faţă, și pe cap, unde a avut grijă să maseze bine aftershave-ul în părul proaspăt tuns.
La final a apărut și bărbierul, între timp ieșit la ţigară, care mi-a adresat primul și ultimul cuvânt în engleză: „Jel?“. Am zis că nu, tessekurler și am dat să plătesc. 25 de lire turcești. Am lăsat 30, am mulţumit din nou și am plecat într-un abur de aftershave în căutarea unui restaurant pentru masa de prânz. La trei pași de berberul meu am mai găsit două berberii și un kuafor. Oferta e mare, la fel și cererea.
Am mâncat în cartier. Supă de linte, o tocană de năut cu bucăţi de carne prin ea (pe modelul mâncare de mazăre cu carne, doar că era năut) și am băut un ayran. Bun de tot. În drum spre hotel, bărbierul meu și ajutorul erau la un ness și o ţigară pe scări. Nu m-au văzut.
Dimineaţa următoare plecam la 4.30 de la hotel.
