Cautare




, Contributor

Travel |
|

Tour du Mont Blanc

„Doamnelor și domnilor, vă vorbește căpitanul! Cei pasionați de geografie vor putea vedea pe partea dreapta a avionului Masivul Mont Blanc, cel mai înalt munte din Europa”.
IMG_3908

Desigur, sper de câțiva ani să-l văd, plănuiesc excursia asta de câteva luni, iar acum? Acum sunt pe partea greșită a avionului.

Vom avea însă două săptămâni doar pentru noi, noi doi. Am plecat, deci, singur cuc, cu cortul în spate, să parcurg faimosul Tour du Mont Blanc. De câteva luni îmi simplific echipamentul și îl schimb acolo unde este cazul, cu scopul de a-l ușura cât mai mult. În tot acest  timp, am visat cu ochii deschiși cum va fi când am să ajung la poalele lui, iar acum iată-mă debarcat în Chamonix, cu casă în spate și o direcție generală în cap.

Desigur, începutul e cel mai greu. În mintea mea, credeam că unul dintre cele mai faimoase trasee de drumeție din lume trebuie să fie marcat în orașul cel mai faimos prin care trece. De fapt însă, nu trece prin Chamonix, ba chiar îl ocolește pe la 2000+ m altitudine. Coboară, în schimb, în următorul sat, Les Houches, acolo unde voi dormi și eu prima noapte.

Tot în Les Houches m-am întâlnit cu Laurent, un tâmplar de origine olandeză, stabilit acum la Marseille. De 23 de zile merge pe jos spre Geneva, acolo unde în șapte zile trebuie să ajungă la o reuniune de familie. Întâlnirea cu un astfel de aventurier chiar din prima zi trebuie sărbătorită. Am chefuit deci din prima zi, depănând povești și amintiri de munte.

Muntele m-a primit frumos, cu o priveliște maiestoasă. Dar mă și încearcă încă din primele nopți. Mi-a trebuit cort nou și ultraușor? Bine, atunci ia să vedem cum rezistă la furtună! Primele trei nopți au fost marcate de ploi neîntrerupte, de un cântec constant al stropilor dansând pe membrana impermeabilă a cortului. După prima noapte însă, am adormit mai relaxat, odată ce am stabilit că adăpostul meu mic rezistă foarte bine la apă.

Traseul nu este unul fix. Varianta clasică se parcurge cu plecare din Les Houches în sens invers acelor de ceasornic. Pe parcursul lui sunt însă o sumedenie de variante, care, de cele mai multe ori, urcă până pe culmi înalte și oferă o priveliște senzațională. Sunt însă, din motive evidente, numite variante de vreme bună.

Ei, bine, chiar din prima zi m-am aventurat pe o astfel de variantă, pe o vreme incertă. Până am ajuns pe culme însă, nici nu se mai punea problema de priveliști frumoase. Mergeam deja de vreo 20 minute pe zăpadă, când de după coama din dreapta a venit un nor negru, cu tunetele ambalate și ventilatoarele pornite. Pe culme bătea vântul atât de tare încât aproape nu puteam sta în picioare. Înapoi nu puteam merge, înainte aproape că mergeam pe burtă. Ce mai, muntele asta se bucură să mă vădă, chiar din prima zi!

A două zi, am decis să prelungesc puțin traseul, depășind finalul etapei din Les Chapieux și mergând mai departe. Am decis să-mi încerc norocul. Era oricum prea devreme să mă opresc la ora 4 și aveam destulă mâncare și energie să merg mai departe. Un lucru era clar: nu aveam cum să ajung la un loc desemnat de campare, așa că aveam să campez undeva pe marginea drumului. Trebuie menționat însă că, pe întregul traseu, camparea la sub 2.500 m este ilegală. Iar la peste, oricum nu prea  ai cum să pui cortul, terenul fiind destul de stâncos. Pe la 9 seara, m-am întâlnit însă cu un grup de tineri francezi care campau chiar lângă potecă. Mi-au răspuns într-o engleză stâlcită că e OK să campezi atât timp cât pleci dimineață devreme și nu te văd cei de la refugiu. Zis și făcut! Am găsit cel mai puțin strâmb loc posibil și mi-am pus cortul aproape de refugiul Mottets.

Următoarea zi, dis-de-dimineață, a început urcușul până la Col de la Seigne, punctul de frontieră între Franța și Italia, ce are și o priveliște superbă asupra vârfului Mont Blanc. Tot spectacolul fu însă furat de un tur ghidat ce folosea lame pentru a-și căra bagajele. Eram cu toții fascinați de animalele exotice plimbându-se atât de natural pe potecă alături de noi. Am încetinit în mod special pasul preț de câteva ore doar pentru a petrece mai mult timp împreună cu ele.

După o pauză de masă copioasă la refugiul Elisabetta, am pornit totuși mai departe, spre destinația acelei seri – Courmayeur.

 În această porțiune am avut parte și de cele mai frumoase priveliști. Aviz amatorilor – cine vrea să vadă întreaga frumusețe Mont Blanc, dar nu vrea să-l parcurgă în întregime, trebuie doar să meargă de la Courmayeur la refugiul Elisabetta. Este de departe cea mai spectaculoasă porțiune, având deopotrivă cele mai frumoase peisaje și un traseu foarte accesibil.

Courmayeur este omologul italian al lui Chamonix, ele fiind, de altfel, și conectate prin tunelul ce trece pe sub munte. Campingurile aici sunt mult mai mari și mai impersonale, fiind dedicate majoritar rulotelor. Cu toate astea, am decis să iau o zi pauză pentru a vizita orașul.

Frumusețea locului este uimitoare. Fiecare colț de stradă pare să fie o filă ruptă dintr-o revistă de home-deco. Ce însă la noi se realizează cu eforturi considerabile și chiar și atunci poate părea kitsch, aici este natural și pare lipsit de efort. Toate jardinierele au flori mereu înflorite și colorate, gazonul este pretutindeni perfect tuns, iar toate casele au același acoperiș de piatră. Nimeni și nimic nu iese în evidență, toți se bucură să contribuie la frumusețea generală a locului.

Aleea centrală pietonală din Courmayeur este animată de un amalgam de oameni de tot felul. Dimineața devreme, mașinile mici de livrări zumzăie pe străzile lăturalnice în timp ce proprietarii de mici cafenele își deschid încet afacerile și se salută între ei. Încet, coboară și turiștii mai înstăriți din hotelurile lor de lux cu ochii mici și cad în prima cafenea. Nu durează mult până încep să apară și alți camperi, adunați de pe la campingurile din împrejurimi. Îi recunoști ușor, hainele sunt mult mai boțite și merg, în general, cu aceleași haine de drumeție și prin oraș. Când trebuie să cari totul în spate, nu mai ai loc și de rândul 3 de schimburi. Uite așa, strada principală e mai ceva decât o medina din Maroc. Cetățeni de pe toate continentele aleargă de colo colo ba spre masă, ba spre cafea, sau poate la reduceri…

Până când ceasul bate de ora 12. De la 12 la 15 e pustiu. E ca și cum pământul se oprește în loc. Mai totul se închide, cu excepția câtorva cafenele. M-am întâlnit atunci întâmplător cu Patrick, un scoțian pe care l-am cunoscut în a doua noapte în camping. Tocmai ajunsese și el în oraș și cum nu prea erau multe de făcut, am decis să ne așezăm la povești și să tragem de o cafea preț de câteva ore. Am găsit o cafenea mică și cochetă pe o străduță lăturalnică, chiar lângă o școală de balet de unde tot ieșeau și intrau fetițe îmbrăcate în tutu.

În aceeași seară, întors la camping, am descoperit că, deși fusese pus exact în locul în care trebuia conform indicațiilor, acumulatorul meu extern făcuse pași. Am rezistat tentației de a mă înfuria și a face un scandal monstru, cu toate că bateria aia era singură mea sursă de energie, iar de ea depindeau telefonul (și aparatul foto), go-pro-ul, lanterna, kindle-ul și ceasul cu GPS. Și mai trist este că, deși am încercat să fac rost de un alt acumulator, se pare că ceva similar ca putere nu aveam să găsesc. Tocmai când speranța părea să fie pierdută, unul dintre angajații campingului, care era și ghid montan, mi-a oferit bateria lui (care era chiar mai bună decât a mea) la jumătate din prețul de achiziție. Nu am fost bucuros să las 30 de euro acolo, dar nici fără curent nu puteam merge mai departe.

Restul articolului îl puteți citi în ediția de septembrie a revistei Forbes Life. 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii