Cautare




, Redactor

Reporter în căutare de oameni și povești.

Artă & Cultură |
|

Tinerețea eternă a Ninei Cassian

Documentarul despre Nina Cassian, „Distanța dintre mine și mine”, a intrat în cinematografele din România anul acesta, pe 8 martie. Regizat de Mona Nicoară și Dana Bunescu, filmul se bazează pe interviuri cu Nina, în ultimul an de viață, și pe imagini de arhivă, de până în 1985, când poeta a emigrat în America. Am invitat-o pe Mona Nicoară să ne spună cât din personalitatea poetei a încăput în 90 de minute de film.
Mona Nicoara photo by Rudolf Costin

Mona Nicoară este producător și regizor de film, dar și activist pentru drepturile omului. Dincolo de aceste lucruri deja știute și ușor de găsit, cum s-ar descrie Mona Nicoară în cuvinte proprii?

Sunt o persoană condusă de două impulsuri contradictorii: curiozitatea și nevoia de ordine. Pe de o parte, sunt dispusă să scormonesc într-o situație până la disconfort și, pe de altă parte, am o nevoie acută de a extrage sens din orice, de a face ordine chiar și din haos. Am realizat destul de târziu că, de fapt, cele două impulsuri nu sunt contradictorii, că ele sunt nu doar tipice, ci și absolut necesare pentru storytelling, pentru construcția unor povești care să aibă însemnătate dincolo de anecdotic. Și cred că și activismul, și filmul sunt, de fapt, forme de storytelling, de cadrare a unor povești pentru un înțeles mai larg.

Care a fost prima întâlnire cu literatura Ninei Cassian? În copilărie sau, mai târziu, spre maturitate?

Chiar prima întâlnire a fost în copilărie, când numele Ninei încă nu-mi spunea nimic. Am regăsit, de curând, o copie a cărții ei, din 1974, „Între noi, copiii”, cu ilustrațiile ei, peste care am desenat eu tot soiul de lucruri – cam pe la patru-cinci ani, după gradul de sofisticare al desenelor. Apoi, în adolescență, am descoperit un alt volum, din 1974, „Loto-poeme”, o nebunie avangardistă care m-a pus să caut și alte cărți de-ale ei prin anticariate – cred că Nina plecase deja din țară, iar cărțile ei deveniseră greu de găsit.

Am citit, în alte interviuri, că ați acceptat imediat propunerea Adei Solomon de a face un documentar despre Nina Cassian. Ce v-a determinat să spuneți da?

Și Nina, și Ada. Voiam să lucrez cu Ada, care este un producător excepțional și, cât am lucrat împreună, mi-a devenit prietenă bună. Apoi, Nina mă interesa foarte mult ca personaj, ca poveste. Erau acolo lucruri despre responsabilitate, despre felul în care ne asumăm deciziile luate la un moment dat, despre onestitate. Acestea sunt teme care mă bântuie cam în tot ce fac.

Cum a fost întâlnirea față în față cu Nina Cassian? Cum a reacționat la propunerea de a face un film despre viața ei?

Cred că pe Nina o interesa mai mult procesul de lucru cu noi decât forma finală a filmului. Ideea unui film despre ea o lăsa rece: simțea că spusese tot ce avusese de spus în memorii și că nu avea nevoie să-i facă nimeni statuie. De fapt, de la bun început, Nina a făcut explicit faptul că
filmul este al nostru, nu al ei. Înțelegea, ca artist, că ceea ce facem noi cu ea, de
la intenție până la execuție, ne aparține
nouă ca autori, nu ei ca participant sau subiect al filmului, chiar și în regimul autobiografic în care l-am conceput. E o poziție generoasă care, în același timp, ne-a responsabilizat în relația cu filmul – de fapt, un privilegiu pe care l-am resimțit în toată relația cu ea, care s-a transformat într-o prietenie de la egal la egal, fără îngrădiri care țin de diferența de vârstă, de opera acumulată în urmă sau de alte circumstanțe externe.

Mi-ar plăcea să-mi spuneți cum ați lucrat efectiv: cum ați gândit întrebările pe care să i le adresați Ninei? Dar structura documentarului? Cât a durat realizarea lui?

Am pornit la drum cu o serie de subiecte pe care am vrut să le abordăm cu Nina cronologic – din motive emoționale, care țin de felul în care toți ne abordăm viața. Dar știam bine că această schelărie cronologică e, de fapt, învelișul exterior al unei structuri emoționale pe care va trebui să o găsim la montaj. Am încercat cu Dana Bunescu diverse opțiuni de organizare. În documentar, această căutare a unei structuri la montaj e un proces natural. În cele din urmă, Dana Bunescu, coautoarea filmului, a venit cu niște propuneri care au compus spinarea emoțională a proiectului și, din aproape în aproape, am ajuns, finalmente, la un rough cut care am știut că funcționează. Tot procesul a luat ceva vreme: cercetarea inițială în 2012, filmările făcute cu Nina în 2013, moartea ei în 2014, găsirea surselor de finanțare pentru montaj în 2015 și finalizarea sunetului și a colorimetriei în 2018. Durează, ca la orice film.

Deși titlul este, poate, mai lung, după părerea mea, este extrem de sugestiv. Cum ați ajuns la el?

Titlul a venit din jurnalele Ninei, „Memoria ca zestre”. În timp ce făceam cercetarea pentru proiect, am dat peste această sintagmă prin care ea descria relația dintre pozițiile ei idealiste de tinerețe și dezamăgirile de la maturitate. Mi s-a părut un titlu de lucru care conține într-însul toate intențiile noastre legate de relația dintre trecut și prezent, de această cheie aproape autobiografică în care Nina se luptă doar cu sine însăși și cu propria arhivă, fără multe aporturi exterioare. Am tot încercat să găsim un alt titlu, mai ușor de înghițit, dar tot la acesta am revenit în cele din urmă.

Cum ați simțit-o pe Nina Cassian dincolo de camera de filmat?

Împăcată cu ea însăși, dar încă foarte curioasă față de lumea din jurul ei. Noi am prins-o într-un moment în care nu mai părea să aibă nimic de pierdut și nimic de câștigat. Poate că e straniu, dar eu cred că acesta era momentul potrivit pentru film – deși poate nu pentru ea, căci era ostenită. Și nici pentru relația noastră: ne-am bucurat amândouă de întâlnire, de prietenie și cred că ne-am fi bucurat de mai mult timp împreună.

Ați declarat într-un interviu că sperați ca prin acest film să-i fi făcut dreptate Ninei nu ca persoană, ci ca personaj. Ce ați vrut să spuneți?

Nu cred că un documentar poate să facă dreptate unei persoane. Oricare dintre noi e mai complicat decât poate încăpea într-o oră și jumătate de film sau chiar într-un serial. Filmele sunt, prin definiție, reductive în relație cu experiența vieții trăite în timp real: fiecare decizie de cadraj, fiecare tăietură de montaj, fiecare mișcare structurală implică o selecție. Asta e valabil și la documentar, și la ficțiune. Inevitabil, ceea ce rămâne în film, până la urmă, nu e persoana, ci personajul, o construcție care e făcută colaborativ, din interacțiunea dintre participanți, cei din echipă și, într-o măsură, publicul privitor. Și în documentar, poate mai mult decât în ficțiune, această construcție are implicații etice.

De ce v-a fost cel mai frică atunci când ați pornit la drum cu acest proiect?

În primul rând, ne-a fost frică de hagiografie (o biografie excesiv înfrumusețată, n.r.) Întotdeauna, când faci un film despre un artist sau despre o figură majoră, există acest risc. Cred că Nina însăși, spiritual critic față de ea însăși, distanța ironică și simțul umorului cu care își privea viața ne-au ferit de hagiografie. Apoi am încercat, de la bun început, să răspundem unei întrebări esențiale: de ce film și nu carte? Răspunsul a venit din materialele de arhivă, care sunt foarte cinematice. Și, în același timp, prezența intimă, umană a Ninei în interviuri este mult mai emoționantă pe ecran decât ar putea să fie pe pagină. E o prezență care cere timp petrecut față în față, cum numai filmul poate oferi.

Cum a primit publicul din România „Distanța dintre mine și mine”?

În general, mi se pare mie, foarte bine. Exista multă curiozitate în ceea ce o privește pe Nina și multe lucruri proiectate asupra ei. Cum bănuiam, Nina este un soi de test Rorschach pentru fiecare dintre noi, o personalitate complexă asupra căreia ne proiectăm toți dorințele și dilemele noastre. Multă lume a venit la film cu mâncarea de acasă, cum s-ar zice, căutând confirmări pentru propriile credințe și constructe mentale. Cred că și reacțiile negative, atâtea câte au fost până acum, au de-a face cu nevoia noastră de a reduce complexitatea la scheme simple și binomuri familiare. Pentru noi, faptul că filmul frustrează uneori aceste nevoi înseamnă că am făcut ce ne-am propus, că am reușit să păstrăm complexitatea personajului.

Ce credeți că ar fi zis Nina Cassian dacă ar fi văzut filmul?

Nu știu, sinceră să fiu. Și nu vreau să ghicesc pentru ea. Mi-ar plăcea să cred că filmul ar fi amuzat-o pe alocuri, că ar fi fost surprinsă de câteva dintre soluțiile pe care le-am găsit cu Dana Bunescu, că s-ar fi regăsit în toate fricțiunile dintre arhivă și memorie, dintre ideea ei despre ea însăși și construcția publică a Ninei Cassian. Mi-ar plăcea să cred că ar fi găsit filmul, în intenție și realizare, la fel de onest pe cât a încercat ea să fie cu noi. Dar n-o să știm niciodată ce ar fi zis cu adevărat.

Cum v-a schimbat, dincolo de realizarea documentarului, întâlnirea cu Nina Cassian? Ce veți păstra în suflet pentru totdeauna?

Ce mi-a rămas din această experiență, din toți acești ani petrecuți cu Nina, fie față în față, fie în montaj, e un seniment al tinereții. Pare paradoxal, mai ales că Nina era foarte aproape de sfârșitul vieții și avea atât de puțin suflu exterior. Dar își păstrase o relație foarte vie cu vigoarea emoțională a tinereții și chiar a copilăriei, care i-a permis să se recreeze, să se reinventeze și să fie creativă până la sfârșitul vieții. Încă am de învățat din acest lucru.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii