FacebookTwitterLinkedIn

„Spune-mi numele unui influencer român pe care îl urmărește generația ta!”, l-am întrebat acum câțiva ani pe un coleg care avea 25 de ani.

„Selly”, îmi spune el. (Nu știam atunci cum se scrie).

„Shelley, poetul britanic?”, întreb eu cu ochii mari de uimire.

S-a uitat la mine la fel de uimit, ca și cum îi dădusem șah-mat, apoi a zâmbit, îngăduitor, spunând: nu, este român, are în jur de 18 ani și este foarte cool.

M-am simțit depășită. Oricâte eforturi aș face eu ca să fiu contemporană cu vremurile în care trăiesc, oricât de mult aș citi, m-aș implica în diverse cauze, în ciuda prezenței mele pe multe platforme de social media și a încercărilor de a le înțelege și folosi, iată că o conversație banală mi-a arătat ce nu voiam să admit: că poate îmbătrâneam.

Greu de admis pentru cineva care atunci când a început să lucreze își arunca materialele pe care le crea într-un an ca să se oblige pe sine să creeze altele noi, să își țină mintea tânără. Era un mod de a mă asigura că aș fi în pas cu elevii mei, pe vremea când eram profesoară. Aveam multe exemple în jur de profesori înțepeniți în timp, voiam să fac tot ce puteam ca să evit să ajung ca ei.

Am plecat între timp de acolo, însă am rămas cu această căutare continuă de a mă menține actuală. Dincolo de această nevoie de contemporaneitate însă, trecerea prin timp îmi este arătată destul de des. Iată un exemplu.

Deunăzi căutam să facem un colaj de poze pentru a sărbători un coleg care a ajuns la jumătate de secol. O parte importantă din această perioadă a fost petrecută alături de noi, în firmă.

Am strâns foarte multe poze. Uitându-mă cu câțiva colegi prin ele, am văzut cum a trecut prin ani el și cum am trecut și eu, în același timp.

Mândră, m-am gândit că am trecut destul de bine, că poate suntem mai buni, mai echilibrați, o picătură mai înțelepți, mai înțelegători. M-am bucurat că am stat cât de cât departe de probleme majore de sănătate, am simțit că suntem norocoși.
În același timp însă, nu pot să nu recunosc câteva semnale ale corpului:

Nevoia de a dormi mai mult pentru a-mi reîncărca bateriile. A fost o vreme când puteam să dorm și trei ore, tot aveam energie multă. Acum însă, îmi sunt necesare șapte-opt ore. De când am și inelul Oura și văd schimbările de calitate a somnului în funcție și de cât de mult sau de puțin dorm, am devenit mult mai atentă la acest aspect. Dacă până acum ceva ani nu voiam să dorm mult pentru că mi se părea că sunt atâtea de făcut, mă supăra gândul că aș rata ceva, acum mă consolez gândindu-mă, mai înțeleptă, asemenea lui Marcel Proust, că „un om care doarme ține în jurul lui firul orelor, ordinea anilor și a lumilor”.

Durează mai mult până trece cuta lăsată de pernă pe față.

Mă mai dor niște încheieturi uneori, mai degrabă mai des decât mai rar.

Merg adesea la coafor, nu-mi place părul alb la rădăcini.

E mai greu să țin sub control greutatea. Nu am avut niciodată mai multe kilograme decât aș fi vrut. Dar de câțiva ani a devenit mai dificil să dau jos două kilograme. La un moment dat, am mers la nutriționist. Doamna, când a auzit că scopul meu era să slăbesc două kilograme, mi-a sugerat, deloc subtil, să merg la psiholog.

Deși nu sunt neapărat îmbucurătoare, aceste semne ale corpului sunt, în același timp, și niște mesaje care îmi amintesc că e important să am grijă de mine, de sănătatea și de starea mea de bine.

Revenind însă la colajul de poze pentru sărbătorirea colegului meu și văzând timpul care s-a scurs, mi-au trecut prin minte multe amintiri legate de oameni, locuri, evenimente, emoții. Unii oameni nu mai sunt, au plecat din viață, cum se spune, atât de frumos, la Chișinău. Memoria mea îi va menține mereu acolo însă. Alții mi-au rămas alături, ne-am bucurat de multe și am trecut prin multe împreună.

Iată câteva amintiri din acești ani:

Zilele petrecute cu Edward de Bono, creatorul conceptului Six Thinking Hats, la București, glumele lui și șosetele viu colorate;

Uimirea lui Michael Porter, celebrul profesor de la Harvard, când l-am întâmpinat, la aeroportul Băneasa, împreună cu Afrodita Blasius, cu care lucram atunci pentru marketing; la fel, atitudinea lui atât de smerită, oarecum timidă, toate întrebările pe care ni le-a pus ca să se asigure că, dincolo de cercetarea lui, era la curent cu ultimele evenimente, cu percepția de la firul ierbii;

Premiul Best Performing International Agent pe care l-am primit de două ori în cadrul unei rețele internaționale din care firma noastră face parte și care a venit cu niște emoții incredibile;

Interviul pe care l-am avut cu Manfred Kets de Vries, profesor la Insead Business School, și imensa bucurie când am fost acceptată la această școală;

Onoarea de a lua prânzul cu Manfred de câte ori merg la Paris;

Lacrimile de bucurie atunci când cele două antreprenoare pe care le-am pregătit, în doi ani diferiți, au luat premiul cel mare în proiectul Cartier Women’s Initiative Awards; una este din Statele Unite, cealaltă din Liban;

Momentele când am fost pe scenă la Ateneu ca să premiez un director de școală la Gala Premiilor pentru Directorii Anului, organizată de Asociația pentru Valori în Educație;

Surpriza mea enormă când, în aeroportul din Hong Kong, m-a strigat cineva din Coreea de Sud, un om pe care l-am întâlnit cu vreo doi ani în urmă la o conferință în Toronto; lumea chiar e mică!

Dispariția fulgerătoare a unei colege care mi-a fost și prietenă, cu care gândeam uneori diverse proiecte, care îmi dădea mereu alte perspective, cu o empatie pe care încă nu am întâlnit-o;

Imensa bucurie resimțită când am primit un calificativ foarte bun pentru teza mea de la Executive Master in Coaching and Consulting de la Insead, și încrederea pe care mi-a dat-o în posibilitatea de a scrie.

Tentativele mele neobosite de a face să meargă firma la Paris, într-o vreme în care toată lumea intrase în criză; oare am mulțumit colegilor mei din management pentru încredere? Sau poate că ei vedeau atunci că aceste încercări erau un fel de aer proaspăt de care aveam nevoie ca să supraviețuiesc într-o vreme atât de tulbure și au avut eleganța să mă lase în pace.

Orice călătorie la Paris – nu a fost dată când să ajung acolo și să nu îmi dea lacrimile de emoție că mă întorc în cel mai frumos loc din lume. Așa e pentru mine, așa va fi mereu în mintea mea. Sunt dintre cei care, așa cum spunea Marcel Proust, „pleacă în călătorie pentru a vedea cu ochii lor o cetate dorită și-și închipuie că poți gusta într-o realitate farmecul visului”. Realitatea nu mi-a dezamăgit visul, am avut grijă să nu se întâmple în toți acești ani.

Încercările mele, ce au durat câțiva ani, de a le arăta părinților mei că exist, că fac și eu câte ceva; mi-am dat seama de ceea ce făceam când, la un moment dat, când eram într-un top al managerilor români, făcut de o celebră revistă, mă duceam cu această revistă la ei ca să le arăt. Am înțeles atunci că era timpul să merg mai departe, să depășesc acel comportament.

Cu siguranță că acest colaj de fotografii m-a făcut să fiu puțin nostalgică. Dincolo de trăirea de moment însă, mă gândesc că toate acestea și multe, multe altele, iubiri și neînțelegeri, succese și greșeli, măririle și căderile, au făcut să fiu ce sunt, au adăugat la cuta de pe față, la înțelegerea mea și a lumii, au pus culori și umbre în viață, așa cum am construit-o. Un astfel de demers răscolește multe, ca atunci când te uiți la un album cu fotografii din viața ta și toți fluturii latenți se răzlețesc deodată.

Până una-alta, m-am dus pe internet să-l caut iar pe celebrul influencer, mi-am aplicat o cremă ca să dau suplețe tenului, m-am îmbrăcat frumos și m-am apucat să fac ce știu eu cel mai bine: să citesc.