
Înțeleg că e important să profităm la maximum de orice clipă, dar, pentru mine personal, timpul de calitate petrecut cu copilul nu poate fi planificat și nici echivalat cu ideea de „puțin, dar bun“. De multe ori „puțin, dar bun“ chiar nu e suficient. Cred că „timpul de calitate” se măsoară mai degrabă în capacitatea noastră de a simți momentele în care cel mic chiar are nevoie de noi și în efortul de a-i fi alături în exact acele clipe. Fie că este vorba despre a-l ține în brațe după când îi este greu sau a-i da drumul exact atunci când e pregătit, fie a viziona împreună a douăzecișișaptea oară scena lui preferată din „Eroi în pijamale“, fie a-l liniști după o criză nejustificată de plâns.
Timpul de calitate nu este despre locuri extraordinare sau despre experiențe nemaitrăite. Este despre o stare de împreună.
Am învățat acest lucru pe vremea când mergeam cu băiețelul meu pe la tot felul de expoziții sau spectacole care mi se păreau mie fie extrem de educative, fie foarte frumoase. Îmi amintesc cum o dată l-am întrebat ce i-ar plăcea să facem după grădiniță. Să mergem la expoziția de dinozauri sau la concertul cu muzică pentru copii? Și răspunsul m-a lămurit: „mami cel mai mult și mai mult mi-ar plăcea să răsturnăm toate jucăriile pe covorul din sufragerie, să ne jucăm cu ele și să mâncăm pe jos.“ Ah, magia lucrurilor mici! Așa am început să ieșim mai puțin la spectacole și să ne trântim mai mult pe covor. De fapt, sunt multe serile în care noi mergem „la picnic“ pe covorul din sufragerie. Ce bine că am ales unul de culoare verde! Am învățat practic să ne bucurăm de bucuriile lui, care sunt de cele mai multe ori lucruri mici sau lucruri despre care știe că nu sunt permise (ca să nu ne plictisim, nu de alta!). De exemplu, a alerga cu tati prin parc și pe oriunde nu este în mod normal voie să alergi, a ne bate cu pernele atunci când ar trebui de fapt să ne pregătim de somn sau a căuta fantome prin parcul plin de zăpadă, la 12 noaptea fix (dacă vă întâlniți vreodată cu noi noaptea prin parc și vedeți că mergem tiptil și căutăm cu lanternele prin tufișuri, nu vă speriați, suntem doar niște vânători de fantome!).
Dar probabil că cea mai frumoasă și mai molipsitoare pasiune a copilului meu a fost și este reprezentată de trenuri. Machete de trenuri, desene cu trenuri, pijamale cu trenuri, muzeuri cu trenuri și, mai ales, excursii cu trenul. Trenurile au devenit parte din viața noastră și am redescoperit cu totul plăcerea de a călători la munte fără stres în trafic. Timpul se scurge altfel de la fereastra unui tren.
Iar pentru mine, timpul de calitate va presupune întotdeauna natură. Ori de câte ori putem, evadăm cu toții la țară. Acolo Nicholas a observat că aerul este „cel mai limpede“, iar cerul de noapte „are stele“, spre deosebire de cel din București care „are numai lună“.
Cât de multe avem de învățat dacă, din când în când, privim lumea prin ochii lor!